Articol de Marian Ursescu - Publicat miercuri, 03 iulie 2019 14:17
Oana Manea a jucat la 19 ani primul Campionat European. S-a retras la 31 tot după un turneu final continental. Medaliile de bronz cucerite în 2010 și 2015 sunt mândria ei.
Unul dintre cei mai valoroși pivoți pe care i-a avut România, Oana Manea a povestit ieri despre începuturile sale în handbal, despre debutul său la Oltchim și în cupele europene.
Azi vorbește despre echipa națională, despre visul devenit realitate de a câștiga Liga Campionilor, după o tentativă ratată, dar și despre cel mai greu moment al carierei. La 34 de ani, renunță definitiv la handbal, deși a avut oferte de a continua cu CSM București, dar și de a merge la SCM Rm. Vâlcea, Corona Brașov sau Măgura Cisnădie.
- Oana, îți mai aduci aminte meciul de debut la echipa națională?
- Exact-exact, nu, dar țin minte primul turneu final. În 2004, pe pivot majoritatea fetelor erau acccidentate, și la 19 ani am ajuns la Europeanul din Ungaria, cu Cornel Oțelea și Aurelian Roșca antrenori. Am jucat destul de mult. Am bătut Danemarca, Suedia, am fost aproape de semifinale, dar am terminat pe locul 7. A fost o mândrie pentru mine.
- Apoi legătura cu echipa națională s-a rupt parcă, nu ai fost la Mondialul din 2005, unde România a luat medalie, dar nici la Jocurile Olimpice de la Beijing, în 2008.
- În 2005 eram mică, nu emiteam eu pretenții, dar în 2008 s-au întâmplat niște lucruri ciudate. Atunci, așa, peste noapte, mi s-au descoperit niște probleme la inimă. La Institutul Național de Medicină Sportivă ieșea la analize că am extrasistole, 27-28 pe minut! Fără avizul Institutului nu puteam să joc. Începusem să cred și eu că am probleme. Plus că am luat un tratament prescris, care numai rău mi-a făcut. Ajunsesem să cad din picioare, mi s-a spus că am fost nebună să iau pastilele alea, erau pastile pentru cardiaci de la 60 de ani în sus, iar eu aveam 23! Am mers la alte spitale, am făcut toate testele posibile și imposibile. Țin minte și numele doctorului, domnul Apetrei. Mi-a spus că nu am nimic la inimă. Mergeam cu testele la Institut, dar acolo nu eram sănătoasă. După ce s-a stabilit lotul pentru Olimpiadă, printr-o surpriză, nu mi-a mai ieșit nimic! A fost semnul meu de întrebare, ceva nu a fost în regulă acolo. Am suferit mult atunci, dar acum a trecut. Timpul le-a rezolvat pe toate, Dumnezeu e sus și vede.
- Au fost însă și momente frumoase la "națională". Primul, medalia de bronz la Euro 2010...
- Da, ce turneu final a fost atunci! Ca sportiv treci prin toate sentimentele. Când câștigi medalii e foarte frumos, mai ales când vii pe un loc la care nimeni nu se aștepta.
- Meciul cu Danemarca, finala mică a Euro 2010, a rămas și acum disputa cu cele mai puține goluri marcate, doar 31!
- Doamne, și acum mi se face pielea ca de găină. Am fost mirată atunci că am intrat în sală și danezii au încercat să ne huiduie. Nu erau obișnuiți cu așa ceva și nu le-a ieșit. Asta ne-a motivat și ne-a amuzat. Antrenorul Jan Pytlick le făcea semne pe margine oamenilor din tribune să ne fluiere. O finală încheiată 16-15, cu suspans, emoții.
Ședința de la miezul nopții
- Peste alți cinci ani a venit și medalia la Mondiale, din păcate tot un bronz!
- Și acolo a fost un turneu nebun. Am terminat grupa pe locul 4, eram criticate, toată lumea ne vedea deja acasă. Trebuia să jucăm în "sferturi" cu Brazilia, campioana mondială de la acea oră. Țin minte că seara, înaintea meciului, ne-am strâns noi, fetele, și am avut o discuție. Am vorbit nu neapărat de handbal, cred că fiecare a spus ce a simțit, ce are pe suflet. Ne-a sensibilizat, ne-a motivat, am avut o energie supranaturală parcă, apoi, în meci. Cred că discuțiile alea ne-au unit pe noi, ne-au arătat ce înseamnă să fii o echipă, să te lupți una pentru alta. Am bătut Brazilia, apoi Danemarca, am intrat cu Norvegia în prelungiri, în semifinale. Mă gândesc că dacă am fi avut alți arbitri, poate câștigam. Au fost discuții că acei sloveni arbitraseră Norvegia de 5 ori la acel turneu final, din 7 meciuri! Era ceva nemaiîntâlnit.
- Ca jucător, pe teren, simți când ești nedreptățit?
- Sigur că simți, sunt momente când sunt prea pe față. Lupți, muncești și când vezi că ești nedreptățit, intervine frustrarea. Au fost momente când vorbeam între noi și discutam să trecem peste tot, să nu ne focusăm pe arbitri, că nu pot să ne scoată mingea din poartă.
- Ce ai simțit în 2013, când Oltchim s-a desființat? Jucaseși acolo 12 ani!
- Nu mă gândeam vreodată ca o să trăiesc așa ceva! Pe parcursul acelui sezon au tot fost probleme financiare. Sincer, nu puteam să plec, acolo îmi petrecusem jumătate de viață. Parcă nu știam încotro s-o apuc. Dar așa a fost să fie, astfel am ajuns la Krim Ljubljana.
- Ți-ai dorit toată viața să ajungi să joci și în străinătate, nu?
- Așa e, doream să trăiesc experiența asta. Majoritatea fetelor fuseseră pe afară. Pentru mine a fost însă un fiasco. Un an pe care, dacă aș putea, l-aș șterge din minte. Nimic nu s-a legat acolo.
- În acel ultim an al Oltchimului, erați neplătite de multe luni, dar ați rămas pe loc și ați jucat până la capăt?
- Au fost fete care au plecat, dar puține. În principal, noi, româncele, am încercat să ducem sezonul la bun sfârșit. Oricât de mult am dorit noi, nu a fost totul OK. Atmosfera nu mai era aceeași.
- A fost asemănătoare treaba de la Vâlcea cu CSM București din acest sezon?
- Și la CSM sunt luni în care nu s-au plătit salariile, dar până la urmă cred că o să se rezolve situația și banii vor veni. La Vâlcea am plecat neplătite pe trei luni.
Hairstylist și actor de mimă
- În cantonamente erai și hairstylistul echipei?
- Așa e. Trebuia să împletesc câteva colege, aveau superstiții. Una dintre ele era Alice Elisei, până când s-a accidentat și a renunțat. Trebuia să-i fac același număr de codițe, la Alice era superstiție, o oră stăteam cu ea să o împletesc. Mai venea Adina, nu am refuzat pe nimeni.
- Tot Oana Manea era responsabilă, de multe ori, și cu glumele, le făceai farse antrenorilor, colegelor...
- În Macedonia, la Euro 2008, ne-am ținut de farse. Țin minte că eram toate pe hol și jucam mima. Am început să-i imit pe antrenori. Ne-au prins domnul Radu Voina și domnul Cristian Gațu. M-au pus să-i imit pe ei. A ieșit show, știau de glumă.
- Când îți vedeai părinții la meci, cât de mândră erai?
- Nu am realizat decât târziu, când am ajuns pe la lotul național. Îl vedeam pe tata mândru, când jucam bine vedeam bucuria din ochii lui.
- Cu cine vorbeai, în general, despre lucrurile mai sensibile?
- Cu amândoi. Dar cred că la tata găseam mai multă înțelegere. Mama era mai înțepată, mama mergea cu mine în toate turneele. Se lua de arbitri că ne fură. Când m-am lovit o dată la cap, la junioare, a intrat în teren. Au oprit-o arbitrii că nu are voie. "Ce să nu am voie, s-a lovit fata mea!". Se certa cu toată lumea pentru mine!
- În 2016 a venit momentul de a câștiga Liga Campionilor! Cum a fost?
- Wow, iar a fost ceva neașteptat! Am jucat foarte relaxate atunci, nu am avut presiune, ne uitam în jur la echipele din Final 4, cât de concentrate erau. Noi eram degajate, nu aveam stres. A fost un atu pentru noi.
- Căpitanul Oana Manea a fost prima persoană care a ridicat trofeul după un meci ce a avut nevoie și de 7 metri!
- Ce emoții am trăit atunci! Toate sentimentele le trăiești în acele momente, toate gândurile îți trec prin minte. Eu nu mă duceam să bat 7 metri, nu mai bătusem de la junioare!
- S-au făcut multe glume atunci pe seama vocii tale!
- Am fost clovn pentru o zi. La aeroport toți voiau să vorbesc eu. Și la emisiunile TV apăream eu, parcă eram din emisiunea aia, Boomerang.
- Ai avut vreun portar în fața căruia te inhibai, îți era frică de el?
- Am avut un singur portar de care m-am temut cu adevărat. Jucam cu frică în fața sa, e vorba de Katalin Palinger, portarul Ungariei. De câte ori jucam stăteam și mă gândeam "Doamne, iar o să ratez la ea!". Și tocmai asta se întâmpla. Acum îmi dau seama că era o chestie mentală. În rest nu am avut frică de alți portari.
- Să încheiem tot cu CSM: ce crezi că s-a întâmplat în acest an?
- Am început rău. Mă gândesc la ce a fost, poate ne-ar fi trebuit mai multe meciuri de pregătire. Când Vâlcea ne-a bătut de două ori, trebuia să ne dea de gândit. Nu ne-am legat ca echipă. Anul ăsta nu a fost anul nostru, tot campionatul au fost meciuri în care ne-am chinuit să câștigăm. Eu cred că an de an se fac prea multe transferuri, antrenorii nu sunt lăsați să-și facă treaba. Să schimbi 2-3 jucătoare an de an e OK, dar la noi se schimbau câte 9-10. An de an am luat-o de la zero, timpul e destul de scurt să formezi și să pregătești o echipă, cu un alt antrenor. Nu am avut continuitate și cred că asta e o mare greșeală.
- O să rămâi în handbal?
- Deocamdată, nu. Mă ocup de afaceri, am firma mea, împreună cu soțul. Când mi se va face dor de handbal, poate voi reveni. Nu știu din ce postură!
I s-a reproșat că a pierdut semifinala de la Veszprem
În 2013, pe 11 aprilie, Oltchim juca ultimul său meci în Liga Campionilor, la finalul acelui sezon desființându-se. Vâlcencele au câștigat la Veszprem cu 25-24, dar au ratat finala pentru că pierduseră la București, 22-24. Meciul a fost însă unul incredibil.
Vâlcea a condus cu 24-18 cu șase minute înainte de final, dar a pierdut repede avantajul.
"Am fost șocată mult timp. Mă gândeam cum am pierdut noi avantajul de șase goluri... Au fost voci că din cauza mea s-a pierdut, pentru că am trimis acea pasă greșită, în ultimele secunde, pentru Ada Nechita.
Reproșurile nu au venit însă din echipă, ci de la oameni din afara lotului. Eu consider că așa a fost să fie, toate am pierdut din momentul în care în ultimele 6 minute nu am mai jucat ca până atunci", a povestit Oana.
Colegele de cameră
De-a lungul timpului, Oana Manea nu a schimbat prea multe colege de cameră, a fost statornică. La Oltchim, a împărțit aproape 9 ani aceeași cameră cu Adina Meiroșu.
„Eram ca două surori. Ne și spuneam noi surorile ET, cred că de la un reportaj cu extratereștri la care ne-am uitat. Avea fiecare tabieturile sale. Eu mă trezeam prima, făceam cafeaua, ea nu avea nicio reacție, nici când suna alarma”, a povestit Oana.
După Adina, a stat mulți ani cu Mika Brădeanu în cameră. „Aici amândouă eram matinale, care se trezea prima făcea și cafeaua. Ne completam. Plus că era perioada când trebuia să ne spălăm echipamentul. O făceam cu rândul, atât cu Adina, cât și cu Mika”, își aduce aminte Oana.
Când Brădeanu a renunțat la echipa națională, Oana a stat la turneele finale cu Paula Ungureanu, iar la CSM București cu Bianca Bazaliu.
Bătaia cu tort de ziua ei
În 2010, chiar pe 18 aprilie, de ziua Oanei, jucătoarea a trăit una dintre cele mai fericite zile din viață. Oltchim a învins atunci, la Rm. Vâlcea, pe Gyor, în semifinalele Ligii Campionilor și s-a calificat în finală.
„Făcusem egal în Ungaria și aveam nevoie de un succes la Vâlcea. Mă gândeam: Doamne, cum ar fi să ne calificăm în finală chiar de ziua mea! Și așa s-a întâmplat. Am câștigat la cinci goluri, a fost o seară extraordinară. Ne-am bătut cu tort, am cântat cu fanii, momente pe care le-am trăit pentru prima dată. Știu că atunci că, de emoții, a născut și Luminița Huțupan. A intrat în travaliu și a doua zi a născut”, a povestit Oana Manea.
10 turnee finale a jucat Oana Manea pentru România: 5 Campionate Europene, 4 Campionate Mondiale și o ediție a Jocurilor Olimpice
„Tata, săracul, mi-a strâns toate articolele din ziare, mi-a făcut dosare întregi. M-am uitat acum pe ele și am găsit unele pe care nu apucase să le pună la loc. De când a murit el, nu a mai strâns nimeni articole”
„Ana Paula Rodrigues e cea mai bună prietenă a mea dintre stranierele cu care am jucat. Dar m-am înțeles bine și cu Mayssa Pessoa, Bella Gullden, Sandi Barbosa sau Anastasia Pidpalova”
„M-a ferit Dumnezeu de accidentări grave în carieră. Am avut o singură operație de ligamente la piciorul stâng, în 2014. În rest, corpul meu nu mi-a pus probleme”
„Țin acasă tricourile cu care am câștigat ceva în carieră, medalii, titluri de campioană. Dar mi-a arătat mama unul și de când am început eu să joc handbal” Oana Manea
Citește și:
)
)
)
)
)
)
)
