Articol de Cristian Geambașu - Publicat joi, 22 septembrie 2011 00:00 / Actualizat miercuri, 21 septembrie 2011 22:28
Are 76 de ani, aleargă ca un campion şi gîndeşte ca un adolescent care descoperă mereu ceva nou în lume. Este un om convins că sportul ne întreţine sănătatea mentală şi bucuria de a trăi
Ochii i-au rămas la fel de albaştri ca atunci cînd ne-am întîlnit prima oară. Se întîmpla acum 3 ani, la Viena, în timpul Campionatului European de fotbal. Ochii sînt la fel de albaştri, părul la fel de alb. Atunci m-a primit la locul de muncă, Opera din Viena, al cărei director a fost 22 de ani. Era jovial, deschis. A rămas acelaşi. Vorbeşte limpede, fiecare cuvînt are greutate şi sens. Directorul Festivalului George Enescu ţine o rachetă de tenis în mînă, iar pe chip i se citeşte bucuria. Cu două zile înainte era pe terenul Ateneului cu Zubin Mehta, acum îl tachinează pe Titi Hărădău, care îl încearcă la smashuri.
- Cum este trecerea de la frac la echipamentul de tenis, domnule Holender?
- Sportul este drogul meu. M-am obişnuit să fac mişcare, efort. Mişcare, efort. Efort mare, peste puterile mele. Efort şi la mersul la munte, care rămîne drumul cel mai eficace şi cel mai bun.
- Să înţeleg că nu este ceva legat de modă că jucaţi tenis?
- La modă este să joci golf. Eşti "in" dacă joci golf, nu tenis. Eu nu joc golf, nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu golf.
- La Viena cu cine jucaţi?
-Păi, cu nişte foşti mari fotbalişti austrieci pe care dumneata sigur îi ştii. Toni Polster, Herbert Prohaska. Ei joacă pe viaţă şi pe moarte. Dar la dublu mă descurc, e mai greu la simplu. La setul doi sau trei simt oboseala. Simt inferioritatea mea dependentă de vîrstă.
- Dar arătaţi şi vă mişcaţi foarte bine.
- Ştii că înot aproape în fiecare zi cam o jumătate de oră? Bras, spate, te mai opreşti, înoţi din nou. Dar e important să te mişti în fiecare zi.
Stanley Matthews, Hagi şi tenorii
- De ce mulţi intelectuali şi artişti refuză ideea de sport?
- Cei care au ajuns într-o anumită poziţie pe scara artistică nu mai fac sport şi pentru că li se pare o activitate nedemnă de statutul lor.
- În operă există o vîrstă anume pentru marea performanţă?
- Aici chiar avem o asemănare cu sportul. Stanley Matthews juca la 42 de ani în naţionala Angliei, pe Hagi l-am văzut evoluînd la mult peste treizeci de ani pentru România. Dar ei sînt excepţii.
- Şi la operă e la fel?
- În meseria de solist de operă nu există legi general valabile. Unii sînt foarte buni de tineri, dar nu înainte de 20 de ani. Nu sînt copţi. De regulă, în primii 10 ani de carieră dai randamentul cel mai mare, apoi încă 10 rezişti şi prin numele pe care ţi l-ai făcut.
- Apoi?
- De la 50 de ani încolo, toate vocile scad. Scad în putere, în frumuseţe, în strălucire şi în întindere. O să vii cu celebrităţi care rezistă şi la 70 de ani, uite, domnule, ăla cîntă mai bine decît unul de 22.
- Şi nu e aşa?
- E posibil, dar nu este foarte normal. Şi nu este nici foarte adevărat.
Grand Slam "George Enescu"
- Cum vi se pare Festivalul George Enescu?
- Din ce în ce mai bun, de la an la an mai consistent.
- E un fel de turneu de Grand Slam printre festivaluri?
- (rîde şi îmi cere conspirativ o ţigară) Nu, nu e chiar un turneu de Grand Slam.
- Poate că v-am pus o întrebare prozaică. Ştiţi, noi avem un public specializat pe sport.
- M-aş bucura să îmi pună şi ziariştii austrieci întrebări din astea prozaice ca dumneata. Ştii bine că răspunsurile într-un dialog sînt dependente de întrebări. Nu poţi răspunde ceva memorabil dacă te întreabă unul o tîmpenie.
- Ce fel de tenis vă place? Cum e Federer, de exemplu?
- Ştii ceva, dragă, zeii mei au rămas Tache Caralulis, fraţii Viziru şi Năstase. Să nu crezi acum că îmi caut tinereţea pierdută, dar era o vreme cînd tenisul se juca la altă viteză, cînd vedeai scurte şi loburi, mă rog, o frumuseţe de joc.
- Ce vă place în România?
- Îmi place acest club de tenis din Herăstrău, dar să nu îi spui numele că vin prea mulţi şi o să se umple. Îmi plac prietenii pe care îi am aici.
- Ce nu vă place în România?
- Pentru asta nu mi-ar ajunge tot ziarul vostru să spun ce nu îmi place. Nu îmi place mai ales că oamenii nu au iniţiativă personală, că aşteaptă să facă alţii în locul lor.
Bicicleta, nu maşina
- Apropo de oameni, s-au schimbat românii în ultimii 20 de ani?
- O, da.
- Cum, în bine sau în rău?
- În bine, cred, dar s-au pierdut şi nişte lucruri. Înainte eram mai împreună. Acum, lumea este mai egoistă, mai individualistă, vrea să aibă totul, să vadă totul.
- Şi e rău?
- Într-un fel, da. Călătoresc, America de Sud, Baleare, ce Marea Neagră? Iau bani pe credit, o nebunie. Nimeni nu concepe să nu aibă maşină. Cică e o necesitate. Nu e. Eu cînd stau la Timişoara merg cu bicicleta şi ajung mai repede decît cu maşina în orice punct al oraşului.
- Cum a ieşit Festivalul de anul acesta?
- Lumea zice că a ieşit foarte bine, dar aici e bine să-i întrebi pe alţii. Avem într-un fel noroc şi cu criza, şi marile filarmonici, şi marii artişti au nevoie de angajamente.
Se îmbracă repede, lîngă teren, pe zgura care i-a vopsit în roşu pantofii albi de tenis. Am schimbat cîteva mingi şi am simţit mîna fostului monitor. Acum merge să dea cîteva ture de bazin, apoi bifează cîteva întîlniri cu notabilităţi bucureştene. Seara la festival, apoi dimineaţa în avionul de Viena. Merge sprinţar ca un adolescent şi îşi duce racheta la subraţ ca pe o piesă de mare preţ. Nu poţi să nu te gîndeşti totuşi că timp de două decenii destinele Operei din Viena depindeau şi de dispoziţia unui om care mai pierdea cîte un set la Toni Polster. Şi nu îi place deloc să piardă!
"În dictatură, oamenii se unesc. Îi unesc greutăţile. În democraţie se despart, îi despart interesele."
"După ce i-am văzut pe Năstase şi pe Noah, parcă îmi este şi ruşine să mai joc tenis!"
"Ce mi-a dat sportul? Mens sana in corpore sano, asta mi-a dat. Mai mult sau mai puţin toţi se nasc cu minte"
"Am fost cu Mehta la meciul demonstrativ. Mehta, parcă am mai auzit noi pe undeva! Dar pe Noah e suficient să-l vezi o dată în viaţă!"
"Conştiinţa de sine a unei naţiuni creşte o dată cu succesele echipei naţionale de fotbal"
22 de ani a condus Ioan Holender Opera din Viena. A fost cel mai lung mandat din istoria de peste 150 de ani a Operei din Viena
Carte de vizită
Ioan Holender s-a născut în 1935 la Timişoara. A studiat ingineria mecanică, dar fost exmatriculat din facultate după ce a participat la mişcările studenţeşti din 1956. În 1959 părăseşte România şi se stabileşte în Austria, la Viena. Absolvă Conservatorul de Stat din capitala austriacă, iar pentru a-şi asigura existenţa predă lecţii de tenis. După terminarea studiilor muzicale, a fost angajat ca bariton al companiei Klagenfurt Stadttheater. În 1988 este numit secretar general al Operei din Viena, pentru ca din 1992 să preia postul de director. A rămas în funcţie pînă pe 31 august 2010. În prezent, Ioan Holender este preşedintele şi directorul artistic al Festivalului George Enescu
)
)
)
)
)
)
)
)
