Articol de GSP - Publicat sambata, 29 mai 2010 00:00
13 iulie 1930, ora locală 15:19. Pe Estadio Pocitos din Montevideo, în faţa unei asistenţe de numai 3.000 de oameni, Franţa deschidea scorul împotriva Mexicului.
Era primul gol din istorie marcat la un Campionat Mondial de fotbal. Îl reuşise Lucien Laurent, care, peste ani, avea să-şi amintească faza respectivă într-un interviu acordat cotidianului The Independent: "Totul a început de la fundaşul nostru central care i-a pasat pe extremă lui Liberati, acesta şi-a depăşit adversarul şi a trimis o centrare pe care eu am transformat-o în gol cu un şut din voleu, la colţ. Evident, în acel moment nu-mi dădeam seama de însemnătatea lucrului pe care-l făcusem. Nici măcar nu ştiam dacă această idee a Cupei Mondiale se va perpetua în timp. Ţin minte că, atunci când am ajuns acasă, am găsit doar o mică menţiune într-un ziar".
Laurent Lucien
"Nici măcar nu ştiam dacă această idee a Cupei Mondiale se va perpetua în timp". Declaraţia lui Laurent nu este deloc exagerată. Ideea unui Campionat Mondial i-a aparţinut preşedintelui FIFA din acea vreme, francezul Jules Rimet, şi a apărut ca o reacţie a succesului obţinut de turneele olimpice de fotbal. În acest fel, pe 28 mai 1928, la congresul FIFA de la Amsterdam, s-a hotărât organizarea unui turneu care să stabilească cea mai bună echipă a lumii.
Ca ţară gazdă a fost aleasă Uruguayul, campioana olimpică din 1924 şi 1928, care în 1930 sărbătorea o sută de ani de la declararea independenţei. Nu au existat preliminarii, toate ţările afiliate la FIFA primind invitaţii să participe. Dar, la fel ca orice lucru nou, mulţi nu au privit cu ochi buni această iniţiativă. Deşi forul mondial stabilise ca termen limită pentru confirmarea participării data de 28 februarie 1930, cu două luni înaintea competiţiei nicio naţională europeană nu părea dispusă să participe. Principala cauză o reprezenta criza economică izbucnită în 1929, o călătorie în America de Sud necesitând un important efort financiar.
Gheaţa a fost spartă de România, care, şi la intervenţia Regelui Carol al II-lea, a fost prima ţară europeană ce-şi anunţa participarea la turneu. Au urmat Iugoslavia, Belgia şi, mai mult bombănind, Franţa, obligată poate de faptul că Jules Rimet conducea FIFA. De altfel, preşedintele forului mondial s-a ocupat personal de rezolvarea transportului celor patru echipe până în Uruguay. Alături de ţara gazdă, îşi confirmaseră participarea Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Mexic, Paraguay, Peru şi Statele Unite. În total, 13 naţionale se pregăteau de o aventură care, odată cu trecerea timpului, s-a transformat în cea mai urmărită competiţie de pe planetă.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Echipele participante au fost împărţite în patru grupe, câştigătoarele urmând a disputa semifinalele. Meciurile s-au desfăşurat doar la Montevideo, pe trei stadioane: Pocitos, Parque Central şi Centenario, ultimul, o minune arhitectonică a acelor timpuri, fiind construit în numai opt luni şi denumit astfel pentru a comemora centenarul declarării independenţei. Argentina, Iugoslavia, Uruguay şi Statele Unite au câştigat seriile şi s-au calificat în semifinale.
N-au lipsit însă scandalurile. Jocul extrem de dur al argentinienilor a fost tolerat de cavalerii fluierului, iar în timpul meciului pe care selecţionata "pumelor" l-a disputat împotriva Franţei, arbitrul brazilian Rego a oferit un adevărat "recital". Sud-americanii au deschis scorul în minutul 81, însă imediat după, francezii s-au aruncat asupra adversarilor. Pentru toată lumea era clar că un gol egalizator putea veni în orice moment. Chiar şi pentru centralul partidei, care a fluierat finalul cu şase minute înainte. După discuţii interminabile (unii dintre jucători erau deja la duşuri), confruntarea a fost reluată, însă răul fusese deja făcut. Ca un amănunt interesant, întâlnirea a fost arbitrată la cele două tuşe de doi antrenori: cel al Boliviei, Ulises Saucedo, şi cel al... României, Costel Rădulescu.
Franţa era cea mai bună echipă europeană care participa la acea ediţie a Cupei Mondiale. Înfrângerea din meciul cu Argentina le-a lăsat "pumelor" şi gazdelor drumul liber spre finală. În semifinale, cele două formaţii sud-americane au câştigat cu un scor identic, 6-1, împotriva Iugoslaviei, respectiv a Statelor Unite. Naţionala americană a fost, într-un fel, pata de culoare a turneului. Formată din mai mulţi jucători englezi şi scoţieni, trupa antrenată de Bob Miller a impresionat în faza grupelor, în care a învins Paraguayul şi Belgia fără a primi gol, însă a fost trezită la realitate de Argentina, în semifinale. Totuşi, americanii au plecat acasă cu medaliile de bronz, datorită golaverajului general mai bun decât cel al Iugoslaviei, o finală mică neavând loc.
Marea confruntare pentru primul titlu mondial la fotbal din istorie a avut loc pe 30 iulie 1930 şi a trezit un interes uriaş, dar numai peste Ocean, europenii continuând să desconsidere competiţia. De altfel, a doua zi, celebrul cotidian italian Gazzetta dello Sport nu a alocat evenimentului decât 20 de rânduri. Mai puţin decât o cronică de meci din zilele noastre. Stadionul Centenario s-a umplut până la refuz încă de la primele ore ale dimineţii, deşi meciul urma să aibă loc la 15:30.
De frica mulţimii, arbitrul finalei, John Langenus, a solicitat organizatorilor o asigurare de viaţă, însă belgianul s-a dovedit a fi mai prevăzător decât ar fi fost cazul, neexistând incidente speciale în timpul partidei. Probleme au existat însă după sfârşitul meciului, consulatul urugayan din Buenos Aires fiind atacat cu pietre de argentinienii nemulţumiţi de rezultatul final. Rivalitatea dintre cele două echipe, şi suporterii lor, data din 1928, atunci când s-au confruntat în ultimul act al turneului olimpic şi a ieşit la iveală şi de această dată. Subiectul? Unul care poate părea amuzant, dar care în cele din urmă s-a dovedit a fi extrem de important: mingea cu care să se joace.
Duelul mingiilor: Argentina vs Uruguay
Fiecare dintre cele două echipe a solicitat ca finala să se joace cu mingea proprie. Pentru că nu s-a ajuns la niciun numitor comun, oficialii FIFA au decis ca în fiecare dintre reprize să se folosească un balon diferit. În prima parte s-a jucat cu mingea argentinienilor, iar "pumele" au intrat la pauză în avantaj, scor 2-1. Revanşa pentru înfrângerea de la Amsterdam din 1928 părea posibilă, însă gazdele au întors rezultatul în repriza secundă, cea în care s-a folosit mingea lor, şi au câştigat cu 4-2.
După două triumfuri consecutive la Jocurile Olimpice, Uruguayul îşi confirma superioritatea şi devenea prima campioană mondială din istoria fotbalului. Căpitanul selecţionatei celeste, Jose Nazassi, a primit trofeul "Victoire aux Ailes d'Or " - redenumit ulterior "Jules Rimet" - chiar din mâinile iniţiatorului ideii unui Campionat Mondial. Cupa primită de echipa câştigătoare era opera lui Abel Lafleur, un sculptor francez, măsura 30 de centimetri, cântărea 4 kilograme şi o reprezenta pe Nike, o veche zeitate grecească ce personifica victoria.
PRIMA EDIŢIE, PRIMA LEGENDĂ
Argentina nu a reuşit să răzbune eşecul de la Jocurile Olimpice din 1928, dar s-a consolat cu titlul de golgeter obţinut de Guillermo Stabile, care a încheiat turneul cu 8 goluri marcate. La începutul competiţiei, atacantul argentinian era un necunoscut. Se născuse în 1907, la Buenos Aires şi, până la 15 ani, a practicat atletismul. Atunci a fost remarcat de antrenorul unui club minuscul, Metan, iar destinul puştiului s-a schimbat. După doar câteva luni a ajuns la Huracan, unde va rămâne până în 1930.
A fost selecţionat în lotul pentru Campionatul Mondial, deşi nu mai jucase vreodată în naţională, însă nu intra în planurile antrenorului pentru echipa de start. A ştiut însă să profite de oportunitatea care i s-a ivit înainte de cel de-al doilea meci din grupă, cel împotriva Mexicului. Prima alegere pentru postul de atacant, Roberto Cherro, nu a putut intra, iar în locul său a fost ales Stabile. A debutat cum nu se putea mai bine, marcând un hattrick şi confirmând că-şi merită porecla: "Il Filtrador". A rămas printre titulari şi a continuat să înscrie. Câte două goluri cu Chile şi Statele Unite, plus unul în finala cu Uruguay l-au transformat în primul golgeter al unui turneu final.
Performanţa sa din Uruguay a trezit atenţia cluburilor din Europa. S-a transferat în Italia, la Genoa, apoi a mai jucat pentru Napoli şi Red Star Paris, însă fără a străluci. De asemenea, nu a mai jucat niciodată în naţională. S-a retras în 1939, preluând funcţia de antrenor a ultimei echipe la care a evoluat. În 1940 s-a întors acasă, pregătind pe Huracan (1940-1949), Racing Club (1949-1960) şi, în paralel, selecţionata Argentinei (1940-1960). Până la sfârşitul vieţii, 27 decembrie 1966, a ocupat funcţia de preşedinte a Şcolii Naţionale de Antrenori din ţara natală.
ROMÂNIA LA CAMPIONATUL MONDIAL DIN 1930
"Presa europeană a vremii a subestimat acest eveniment , dar Copa del Mundo a câştigat rămăşagul cu Viitorul . Victoria îi apartine lui Jules Rimet , care a făcut elogiul ţărilor europene ce au avut curajul de a pleca în necunoscut". Citatul îi aparţine lui Ioan Chirilă şi se potriveşte şi naţionalei României care a participat la primul Campionat Mondial din istorie.
Decizia de a accepta invitaţia "în necunoscut" a fost luată şi la intervenţia Regelui Carol al II-lea, care urmărea să-şi crească o popularitate ce avea de suferit din cauza aventurilor sale. Monarhul l-a numit antrenor pe Costel Rădulescu şi a intervenit personal pe lângă patronii fotbaliştilor slecţionaţi ca aceştia să fie reprimiţi în slujbele lor la revenirea din Uruguay. Mai mult decât atât, a organizat o petrecere în cinstea echipei înainte de plecarea acesteia.
"Tricolorii" şi-au început aventura cu o călătorie cu trenul până la Genova, unde s-au îmbarcat pe Conte Verde, transatlanticul de lux devenit celebru tocmai datorită faptului că a transportat în Uruguay cele patru echipe europene care au participat la turneul final. Plecarea din Italia a reprezentat o adevărată sărbătoare. Rudy Wetzer, căpitanul echipei naţionale şi cel care a ţinut un Jurnal de călătorie, a "imortalizat" momentul: "19 iunie. Am plecat. Despărţirea de Genova nu pot s-o uit. Întregul oraş s-a adunat să-şi petreacă rudele şi prietenii... Pe mal - o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitarişti-solişti. Toată Italia imaginaţiei mele". Călătoria a durat până pe 3 iulie, iar primirea a fost una de gală: mii de oameni prezenţi în port şi salve de tun.
Sorţii nu au fost deloc darnici cu românii, aruncaţi în cea de-a treia grupă, alături de Peru şi ţara gazdă, Uruguay. Primul meci a fost împotriva Perului, pe 14 iulie. Doar 300 de spectatori, cea mai mică asistenţă la acea ediţie, au venit pe Estadio Pocitos, pentru a vedea o victorie cu 3-1 a României. Ai noştri au marcat prin Adalbert Deşu (1) - cel mai rapid gol al competiţiei -, Ştefan Barbu (85) şi Constantin Stanciu. Peste o săptămână, pe Centenario, "tricolorii" erau învinşi fără drept de apel, scor 4-0, de echipa care avea să devină campioană mondială şi părăseau turneul. Erau însă vremuri în care chiar era important să participi, astfel că primirea glorioasă de care au avut parte jucătorii români la revenirea în ţară nu a mirat. Fusese o experienţă unică, iar acei pionieri aveau un motiv de mândrie atunci când spuneau "şi noi am fost pe Conte Verde".
Prima ediţie a Cupei Mondiale la fotbal a fost departe de a reprezenta un succes. Atât din punct de vedere mediatic, cât şi al jocului. Însă ambiţia lui Jules Rimet era prea mare pentru a renunţa atât de uşor. Începutul, deşi greu, fusese făcut, astfel că nu existau motive pentru a renunţa la proiect. Deşi la debutul din 1930 prea puţin credeau în perpetuarea în timp a competiţiei, la Congresul FIFA de la Stockholm din octombrie 1932 Italia era desemnată gazda celei de-a doua ediţii a Campionatului Mondial. Visul francezului mergea mai departe.
Sursă: antena3.ro
)
)
)
)
)
)
)
)
