Articol de Luminiţa Paul, Mirela Neag - Publicat vineri, 03 august 2012 00:00 / Actualizat vineri, 03 august 2012 11:39
Roxana Cocoş, prima medaliată a României la JO în sportul ridicării greutăţilor, spune că mai are încă mulţi ani de carieră înainte, iar cînd se va lăsa, va fi antrenoare.
N-ai nici o şansă cu Roxana Cocoş. Nu e genul care să zîmbească de complezenţă sau la o glumă subţirică. Trebuie să se simtă cu adevărat amuzată. Fata cu cercei mari de aur, care ţine ascunsă în buzunar o bucată rotundă de argint masiv, e dură ca un şerif din western-urile anilor de glorie ai Hollywood-ului. Sau poate nu e dură. Pur şi simplu, nu vrea să piardă timp cu lucruri pe care le poate lămuri cu un sec "da" sau "nu".
Cu medalia pe noptieră
E doar de şapte zile la Londra şi abia ieri a izbutit să iasă din Satul Olimpic, împreună cu antrenorul ei, Nicolae Niţu, altfel decît cu autobuzul oficial. E un pic derutată de forfota din Westfield Shopping Mall? Nu ştim, nu o arată. Cînd îi spunem că e cel mai mare din Europa, mirarea ei e moderată. Probabil că trebuie să fii aşa, stăpîn pe tine, categoric, ca să rezişti la nivel înalt într-un sport precum halterele. Lacrimi? Nu se văd. Zîmbet? Păi, iar începem? Doar dacă e cazul.
"Unde ai ţinut medalia miercuri seară, după concurs?". "Pe noptieră", spune Roxana. Ca s-o privească şi înainte de culcare, şi imediat la trezire. Prima ei dimineaţă de vicecampioană olimpică. Prima medaliată la haltere a României din istorie. Acestea sînt lucruri pe care le conştientizează acut, dar cu plăcere. Cu mîndrie. "Să spună domnu' antrenor, de cînd am început eu să-l bat la cap că vreau să cîştig la Londra? Aşa îi ziceam, că vreau să fiu campioană olimpică! Pentru cît am muncit!".
Testul cu coada de mătură
Munca a început acum multă vreme. De cînd a ajuns într-o sală de haltere, la 7 ani şi jumătate, dusă de o prietenă. Ce a atras-o acolo? "Ei, nu e vorba de asta! Ce să mă atragă?, erau numai fiare! Mai veneau însă destui copii de pe strada pe care stăteam eu. Eu locuiam în aceeaşi curte cu Ninel Miculescu". Alt halterofil român, fost campion european.
Cînd a ajuns la sală, antrenorul a testat-o pentru mobilitate cu o coadă de mătură. "Nu poţi să pui un copil să încerce din prima cu bara!", explică iute antrenorul Niţu. "La fete, bara goală are 15 kilograme. Pe vremea aceea, acum 14-15 ani, nici nu aveam bare de fete la club. Doar din cele pentru băieţi, care au 20 de kilograme".
A început să-i placă abia în momentul în care au venit primele mici victorii. Concursuri municipale sau organizate în sală la Olimpia şi chiar la Steaua. A crescut progresiv în categorie, de la 36 de kilograme, dar prima competiţie care-i vine în minte e un campionat naţional de cadeţi, "mi se pare că l-am şi cîştigat", la categoria 48 de kilograme.
Ca să nu mai slăbească
Întîia medalie importantă a cucerit-o la Campionatele Europene din 2008, care au avut loc chiar la Bucureşti. Era la 58 atunci. Între timp, a urcat la 69 kg. "Era prea dur pentru ea, trebuia să slăbească mult, venea de la 65. Resimţea dureri peste tot, la toate articulaţiile. Plus spatele", spune Nicolae Niţu. "Îmi amintesc de un concurs în Antalya, era epuizată de atîta slăbire. Ea putea să concureze şi la 63 de kilograme, dar am zis că e mai bine la 69. Şi acum, s-a încadrat foarte bine, un kilogram sub!".
Asta înseamnă că ajungem la concursul olimpic de miercuri după-amiază. Un concurs care a decurs conform planului. La smuls a ieşit "cum mi-am dorit". Chiar şi cu un pic de bonus pentru că a ridicat 113 kilograme, pe cînd la antrenamente nu trecuse de 110. "Dacă rămîneam şi în concurs la atît, era greu de recuperat", spune ea, tranşant. Şi ştii că aşa e. 150 la antrenament.
Apoi, la aruncat, ştia că e mai puternică. A izbutit 143, dar a fost aproape şi la 146. "Chiar dacă ridicam atît, tot n-o băteam pe nord-coreeancă!". "De ce, venea şi sălta 160?".
" Nu", ne retează ea exagerarea. "N-aţi văzut că şi ei i-a fost greu la 146? A şi ratat o dată". Apoi mărturiseşte că ea, la antrenamente, a mers şi mai sus. "Cît?". "Pînă la 150. Dar o singură dată". Atunci, recordul mondial cît o fi? Ne spune Roxana. "158, o chinezoaică"." A venit, l-a făcut şi gata!, a dispărut. De atunci, abia mai aruncă 145-146 cîte cineva", completează antrenorul Niţu.
S-au orientat la categoria lor pe ceea ce ştiau de la alte concursuri. Că e o kazahă, că sînt bielorusele, armeanca. "Nu ne-am închipuit că o să vină un fenomen, cineva nemaipomenit". Dar a venit. Altfel, Roxana Cocoş ar fi fost campioană olimpică. "Nu am ce regreta. Important e că sînt sănătoasă, că nu am nici o durere. Decît să termin zob un concurs şi apoi să-mi ia nu ştiu cît timp să mă refac...".
"Nu vreau renta acum!"
Pentru că ea vrea să continue încă mulţi ani în haltere, mulţi peste cei 23 ai ei de acum. "Nu mă interesează să iau renta viageră acum. Nu vreau să mă retrag şi să aştept să-mi vină banii. Eu vreau să concurez! Contează cum eşti construit, dacă eşti puternic, poţi să rezişti mult, pînă la vîrste mari". Şi atunci, cum şi unde se vede peste un deceniu?
"Tot în haltere", vine răspunsul fără vreun strop de ezitare. "Poate că voi fi sportivă încă, poate antrenoare. E greu de spus, sînt zece ani, nu zece luni".
Mai are de stat la Londra pînă pe 13 august şi vrea să vadă un pic oraşul. "Ceva anume?". "Nu". Aşa e Roxana. Nu spune mai mult decît e nevoie. Zilele acestea, argintul olimpic va vorbi pentru ea. Zilele acestea şi toată viaţa.
Despre Roxana Cocoş
- ascultă orice fel de muzică.
- îi place să meargă la cumpărături împreună cu o colegă
- urcă pe podiumul de concurs aranjată "pentru că aşa sînt eu. Aşa am fost mereu. O fac pentru mine, nu pentru televiziune sau pentru altcineva"
- poartă cercei în timpul competiţiilor. Nu sînt aceiaşi, "i-am mai schimbat şi toţi mi-au adus noroc"
- în timpul liber se îmbracă sport-elegant şi, dacă e nevoie, îşi pune şi tocuri
Frică de avion şi de maşină
Roxana se entuziasmează la gîndul că va primi din partea COSR un Renault Megane pentru argintul cucerit. "N-am carnet, dar voi face şcoala. Ideea e că mi-e frică, chiar şi cînd conduce altcineva, stau încordată. La fel şi cu avionul. Dacă aş putea să evit... Transpir, nu mă pot gîndi la altceva pînă nu se termină zborul", mărturiseşte ea. "Am avut un incident urît odată, cînd mergeam în Antalya. Ne-au ţinut la 2.000-3.000 de metri în aer, nu puteam ateriza şi se zgîlţîia avionul din toate şuruburile. Lumea plîngea, vomita, a fost groaznic", încheie Roxana.
"La fete, bara goală are 15 kilograme. Pe vremea aceea, acum 14-15 ani, nici nu aveam bare de fete la club. Doar din cele pentru băieţi, care au 20 de kilograme" (Roxana Cocoş)
"Nu mă interesează să iau renta viageră acum. Nu vreau să mă retrag şi să aştept banii. Eu vreau să concurez!" (Roxana Cocoş)
"Nu am ce regreta. Important e că sînt sănătoasă, că nu mai am nicio durere" (Roxana Cocoş)
)
)
)
)
)
)
)
