Mondialul scriitorilor » Gazeta restituie azi trei texte memorabile despre CM 1970 scrise de Ion Băieşu, Teodor Mazilu şi Eugen Barbu în Almanahul literar 1971

Mondialul mexican din '70 e şi azi o poveste fără sfîrşit, la peste patru decenii depărtare de triumful lui Pele şi de nedreptatea înfăptuită faţă de Dobrin. Un turneu final fermecător, cu trei partide memorabile ale "tricolorilor" în "Grupa Morţii", alături de Brazilia lui Jairzinho, Anglia lui Bobby Charlton şi Cehoslovacia lui Petras. Azi, Gazeta vă propune o restituire inedită despre Mexic '70: sînt trăirile de la faţa locului ale unei triplete de scriitori faimoşi, îndrăgostiţi şi apropiaţi de lumea fotbalului acelor vremuri, descoperite în arhive de fostul nostru coleg Dan Tudoroiu. Ion Băieşu, Teodor Mazilu şi Eugen Barbu au fost pe stadioanele aztece, iar Almanahul Literar 1971 le-a găzduit impresiile, aşternute meşteşugit într-o incursiune spectaculoasă prin măruntaiele unui Mondial de neuitat: de la "hoţul de bijuterii" Bobby Moore pînă la nebunia comercială a turneului, de la ideile fixe ale lui Angelo Niculescu pînă la vrăjitoarele lui Pele, de la trasoarele memorabile ale lui Rivellino pînă la splendida semifinală RFG - Italia. Savuraţi poveştile, sînt un deliciu!

Meciurile "tricolorilor" la CM 1970
Anglia - România 1-0 (Hurst 64)
România - Cehoslovacia 2-1 (Neagu 53, Dumitrache 77-pen / Petras 4)
Brazilia - România 3-2 (Pele 18, 66, Jairzinho 21 / Dumitrache 34, Dembrovschi 83)

Finala CM 1970
Brazilia - Italia 4-1 (Pele 18, Gerson 66, Jairzinho 71, Carlos Alberto 86 / Bonisegna 37)

ION BĂIEŞU (1933-1992)
Va primi Pele Premiul Nobel?
Îl cunosc pe jucătorul de fotbal Pele din anul 1966, cînd l-am urmărit îndeaproape la Campionatul Mondial organizat în Anglia. Nu-l cunosc personal şi mă întreb în această clipă dacă există cineva pe această lume care să pretindă că a pătruns cu adevărat în interiorul acestui Mister al fotbalului mondial. Însăşi soţia sa, o institutoare de culoare albă, femeie suavă şi timidă, a declarat, la insistenţele ziariştilor, că Pele nu discută în familie nimic despre fotbal şi că preferă să-şi pregătească cu mîna lui acel meniu zilnic pe seama căruia s-au ţesut nenumărate legende.

Se ştie în mod sigur că în zorii zilei în care susţine un meci important, regele Pele se roagă în genunchi într-o capelă personală, vecină cu dormitorul său, că în ziua respectivă bea numai lapte de la vaca sa personală şi că în timpul încălzirii bolboroseşte o rugăciune al cărei text rămîne necunoscut, dar toate aceste amănunte nu pot, în nici un caz, explica personalitatea sa miraculoasă, starea de delir şi demenţă în care se prăbuşesc spectatorii în momentul apariţiei sale pe terenul de fotbal. S-a spus, de asemenea, că ar lucra mînă-n mînă cu o vrăjitoare bătrînă (există oare şi vrăjitoare tinere?), că şi-ar hipnotiza adversarii, dar lipsesc dovezile concrete pentru a putea condamna introducerea exorcismului în fotbalul modern.

Propunerea ziaristului Vava
Cert este că foarte multe minţi serioase şi rezonabile au ajuns la concluzia că Pele este un geniu, figura cea mai de vîrf a fotbalului dintotdeauna şi că toate meritele lui în învecinarea fotbalului cu arta ar trebui răsplătite într-un mod cuvenit. Iată de ce nu a surprins pe nimeni propunerea pe care a făcut-o fostul fotbalist celebru Vava, care se afla în Mexic în calitate de ziarist: "Dacă sîntem de acord, a declarat el, că fotbalul modern a devenit în acelaşi timp o artă şi o ştiinţă, trebuie să fim în acelaşi timp de părere că această superbă simbioză este opera lui Pele, cel mai strălucit fotbalist al tuturor timpurilor. N-ar fi oare tocmai momentul ca organele conducătoare ale fotbalului mondial să propună acordarea Premiului Nobel lui Rey Pele?"

De la onirismul lui Răducanu la realismul lui Oblemenco
Poate sta un fotbalist alături de cele mai prestigioase figuri ale artei şi ştiinţei, ar deranja oare pe cineva dacă numele lui Pele s-ar înscrie pe lista marilor premiaţi la un loc cu un Sartre, Einstein, Ezra Pound, Camus şi alţii? Se pare că nu, din moment ce fotbalistul în cauză face artă nu numai cu piciorul său fermecat, ci şi artă propriu-zisă. Ştiaţi, de pildă, că Pele este compozitor şi cîntăreţ? El are deja compuse douăzeci de cîntece, patru dintre şlagăre născîndu-se chiar în timpul şederii sale în Mexic. "Îmi place foarte mult să fiu singur", declara el, cu melancolie şi modestie. "Îmi place să meditez, cîntecele pe care mi le îngîna mama pe cînd eram copil. În curînd voi începe să dau concerte".

Se dă, de asemenea, ca iminentă intrarea lui Pele în rîndul scriitorilor, titlul viitoarei sale cărţi fiind deja anunţat: "Regele vă povesteşte".
Iată deci că, consacrîndu-se ca fotbalist, compozitor şi scriitor, Pele nu va mai avea încotro şi va trebui să primească şi Premiul Nobel. Aş vrea să vă văd atunci pe unde vor scoate cămaşa toţi acei tipi care se ocupă cu ironii la adresa fotbalului, făcînd caz de onirismul lui Răducanu, structuralismul lui Năsturescu sau realismul "sans rivage" al lui Oblemenco şi cît va mai întîrzia Academia Română să îl primească în rîndurile membrilor ei pe Angelo Niculescu.

EUGEN BARBU (1923-1994)
Mundialul aşa cum a fost
Multă lume ne-a invidiat pe noi, cei ce am stat în tribunele stadioanelor de la Guadalajara şi Ciudad de Mexico, şi cred, în mare, au avut dreptate. Era înainte de toate ideea de a călători, şi încă atît de departe! Pe urmă era exotismul ţării gazdă şi, în al treilea rînd, fotbalul cu tot farmecul său, cu neprevăzutul său, cu tot acel cancan universal întreţinut de radio, televiziune şi presă.

Şi senzaţionalul nu a lipsit. Campionatul Mondial a început cu destituirea lui Saldanha, ziaristul ferm care ar fi vrut să joace fără Pele (şi rău făcea, zicem noi, care l-am văzut pe El Rey şi l-am criticat aspru), a continuat cu "furtul brăţării" de la Bogota cînd un Sir, l-am numit pe Bobby Moore, cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, s-a văzut acuzat de un banal furt de bijuterii, fiind reţinut cinci zile în anchetă de către autorităţile columbiene. Că totul a fost o maşinaţiune murdară s-a ştiut de la început, nefericirea este că se recurge la asemenea procedee în ideea secretă că o echipă cum era Anglia trebuia să ajungă timorată pe terenurile mexicane şi să piardă mult rîvnitul trofeu "Jules Rimet", fapt care oricum se întîmpla pentru că reprezentativa insulară nu mai arăta deloc la fel cu aceea de acum patru ani şi asta aveam s-o constatăm noi primii, cei din tribunele de la Jalisco.

Pe drum, sigur s-au mai întîmplat lucruri care ar putea să fie menţionate într-un astfel de "panoramic". Mă gîndesc la condiţiile speciale de joc, la căldura infernală şi la orele incredibile: amiaza toridă cînd nici un cîine nu puteai să laşi în afara unui cort; pe urmă cîte ceva şi despre arbitraje, despre atmosfera generală, ostilă foştilor campioni mondiali. Pentru un scriitor ar mai fi de discutat aspectul social al acestui campionat, adunînd în jurul său un interes enorm şi mai ales milioane de oameni mai puţin legaţi de aventurile balonului rotund.

Că lumea întreagă nu a dormit acolo unde orele de somn coincideau cu orele derbyurilor este o realitate; că s-au consumat mai multă electricitate şi ţigări, că societăţile de autobuze au pierdut mulţi bani pentru că lumea stătea acasă, că industria televizoarelor a cîştigat enorm, iată numai cîteva lucruri interesante, cum interesante sînt statisticile neurologice şi, mai ales, aspectele clinice ale Mundialului. Peste o sută de morţi numai în Brazilia, unii care s-au aruncat pe fereastră, alţii accidentaţi, cei mai mulţi dintre cei ce şi-au neglijat inima, veghează din cer la carnavalul continuu ce a urmat victoriei Braziliei şi aşa mai departe.

Nu vreau să fac constatări, ci să spun numai că în condiţiile de la Mexic numai echipa Germaniei Federale putea să opună campionilor o rezistenţă serioasă în finală, dacă ar fi avut o calificare mai puţin aventuroasă. Dar sorţii, ca totdeauna favorizînd numai pe unii, au decis ca în "seria morţii", "atomică", "de fier" sau nu ştiu cum i s-a mai spus, Brazilia să întîlnească un "team" englezesc surmenat şi bătrîn, nedisciplinat şi cam dedat whiskyului, o echipă picată din cer din fantezia lui Marko sau economii prost înţelese, şi cînd afirm aceste lucruri, mă gîndesc la naţionala cehoslovacă şi în sfîrşit ideile învechite, greşite ale antrenorului Angelo Niculescu, care a plecat de la premisa că trebuie să pierdem cu orice preţ la scor strîns, netrecîndu-i nici o clipă prin minte că puteam chiar să cîştigăm cu cea mai tînără formaţie a Mundialului, acolo unde soarele îi avantaja pe ai noştri.

După aceea drumul galben-verzilor a fost un marş triumfal înlesnit ori de complexe sufleteşti, cum s-au văzut clar la peruvieni, ori de nivelul tehnic scăzut, ca în cazul Uruguayului. Cît priveşte finala cu Italia, este limpede pentru toată lumea că peninsularii terminaseră misiunea lor chiar din prelungirile cu echipa lui Beckenbauer şi că Braziliei nu-i rămînea decît să înşface Zeiţa şi s-o ducă acasă la ea.
Dacă adăugăm atmosfera ostilă la adresa Angliei din partea publicului, dacă ţinem seama de deciziile suspecte în unele partide, ne dăm seama că la Ciudad de Mexico nu putea să cîştige decît echipa lui Pele sau cel mult cea a gazdelor. Uruguayul, cu toate presupunerile fireşti ce s-ar putea face, a fost şi ea fluierată la scenă deschisă din motive lesne de înţeles, aşa că totul a fost cum era firesc să fie.

Despre calitatea jocurilor. Părerea noastră este că s-a jucat la un potenţial de 60% din cît se putea juca în condiţii normale, că totul a fost "special" în Mexic şi că faptul că a cîştigat unul din favoriţi e oarecum normal, dar nu reprezintă singura posibilitate. Vă spun drept că debutul senzaţional al echipei Marocului nu pusese pe mulţi pe gînduri şi că, judecînd la rece, performanţele speciale ale Israelului sînt cu totul notabile: meciuri nule cu Suedia şi Italia, echipe mari, iată ceva cu care oricine s-ar putea lăuda. Asta a fost aspectul-surpriză al seriilor.

Noutăţi tehnice? Prea puţine: accentuarea rolului fundaşului ofensiv care a devenit pericolul principal pentru portari, suveranitatea tehnicii individuale, de unde ideea că în înaintările moderne nu mai poate exista jucător fără superclasă: înţelegînd prin aceasta dribling infailibil, forţă, angajament şi o intuiţie ce trebuie să atingă geniul. Un mare rol, ca în toate timpurile, au avut halfii, fapt care ne-a spus o dată mai mult că în fotbal numai cine stăpîneşte mijlocul terenului cîştigă, adevăr vechi cît sportul cu balonul rotund.
Ce-i nou în afacerea aceasta este precizarea că aceşti halfi trebuie să aibe o condiţie fizică peste puterile omeneşti, să ştie să deposedeze şi mai ales să folosească pasa lungă, care a rămas regina terenului, creînd surprize şi breşe ce duc la catastrofe pentru adversar. Încă un lucru, la un Campionat Mondial vii cu un portar de mare calibru, pentru că el este piesa principală într-o echipă. Numai dacă te numeşti Brazilia îţi poţi permite luxul de a ţine în poartă un "băiat bun" care se numeşte Felix şi care poate primi goluri multe pentru că cei din faţă, magnanimi şi talentaţi cum sînt, dau la rîndul lor multe "bobiţe" şi totul se compensează.

Şi-acum despre echipa noastră. O formaţie inhibată de propriul antrenor, cu jucători de mare valoare, i-aş numi pe Dinu, Dumitru, Dembrovschi, dar care nu se mobilizează suficient în meciurile decisive poate şi pentru că în rest, calitatea celorlalţi coechipieri lasă de dorit. Este inadmisibil să mai admiţi ca jucători de tipul Sătmăreanu, lent, demodat şi fără reflexe, să intre în astfel de partide mari şi pretenţioase, după cum este de neconceput ca jucători de talia lui Lucescu şi Nunweiller, care au făcut partide bune altă dată, să cadă fizic într-atît încît să aducă cu nişte oameni în vîrstă uitaţi pe teren.

Despre rest, nu vrea să jignesc pe nimeni, dar Adamache e foarte bun la Braşov, Mocanu la Ploieşti şi Lupescu sub podul Grant (deşi acesta a făcut tot ce a putut ca să-şi depăşească condiţia şi are mari merite). Cazul Dumitrache este un caz special. La Guadalajara, el a fost lăsat singur în teren cerîndu-i-se ceea ce nu putea nimeni să ofere: să se descurce singur în apărări mai mult decît betonate. Fără un "lacheu" sau doi, "Mopsul" nu poate face nimic. Adăugaţi la toate acestea şi ideea de vedetă pe care şi-a făcut-o singur despre el dinamovistul, de unde neglijenţe la antrenament şi chiar unele angajamente erotice la faţa locului şi aveţi imaginea unui jucător mare care a pornit-o uşor, dar sigur pe drumul ratării (mai ales dacă ne gîndim la ce a urmat "Mundialului"). Cît despre Răducanu, Dan şi mai ales Dobrin, cu toate implicaţiile ivite pe parcurs, rămîn la ideea că, cu ei în echipă, am fi ajuns în sferturi şi cu puţin noroc ne-am fi dus mai în sus pe scara clasamentului. Ceea ce a făcut Angelo Niculescu cu cei trei va rămîne un fapt de pomină, singur în stare să descalifice pe viaţă pe acest ambiţios sumbru şi cu cunoştinţe de pedagogie mai mult decît sumare. A-i încredinţa în continuare echipa naţională se pare cel puţin o ciudăţenie oricît ar vrea Federaţia Română de Fotbal, din motive tactice, să se solidarizeze cu antrenorul ei.

La viitorul campionat al Europei avem destule şanse dacă pornim cu o echipă omogenă şi cînd spun asta mă gîndesc la asamblarea ca stil a jucătorilor şi mai ales la un antrenor capabil să înţeleagă ce fel de "marfă" are în mînă. Marfa este excelentă, trebuie numai să înţeleagă şi ea că a juca sub tricoul naţional e ceva mai mult decît meciurile obişnuite. Dacă mă gîndesc bine, cîştigarea unor mari distincţii chiar în fotbal este legată şi de sentimentul acela ce pare unora demodat: patriotismul.

Şi-acum cîte ceva despre jucătorii mari ai Mundialului. Întîi, Overath, jucătorul care mi-a impus cel mai mult la Mexico. Este tehnic, are o formidabilă condiţie fizică, ştie să scoată mingi şi să le şi trimită unde trebuie într-o fracţiune de secundă, are inventivitate şi joacă mai ales fără să privească, intuitiv.

După el, mi-a plăcut mult Jairzinho, senzaţional în cursele sale pe extremă, posesor al unui dribling extraordinar, cu o forţă de şut fără egal şi mai ales cu o voinţă de invidiat. Gerson l-ar urma în ce priveşte fineţea fazelor create, ca şi Seeler, eroul acestui campionat, dacă ne gîndim la vîrsta sa, şi, în sfîrşit, Pele şi Muller; primul îmbătrînit, cam brutal, dar încă "mare", pentru că ştie ce să facă cu balonul atunci cînd îl are şi mai ales pentru că s-a resemnat la rolul de "servitor". Germanul este bătăios, seamănă ciudat cu Uwe ca manieră de a obţine mingea în locul cel mai fierbinte al terenului, plus un simţ al porţii fără egal.

Mi-a mai plăcut mult Rivellino, un şuter nemaipomenit care va mai aduce multe puncte Braziliei. La loviturile libere în faţa careului e aproape imbatabil prin viteza execuţiei şi mai ales prin ghicirea traiectoriilor balonului, care merg ca nişte fuzee.

Marele nostru jucător al "Mundialului" rămîne Dumitru, cu toate că mulţi l-ar fi văzut în acest rol pe Dinu. Afirm asta pentru că rapidistul a jucat într-un loc mai puţin vizibil, dar unde a fărîmat atac după atac cu o seninătate de vedetă de 18 carate. Încadrat de alte nume, Dumitru ar face o carieră fără egal în echipe mai puţin bicisnice. Dacă nu va porni şi el pe calea brutalităţilor, cum are tendinţa, a protestelor şi mai ales a unor petreceri fără sfîrşit vom putea vorbi de "marele Dumitru", care de fapt este un dop plin de ambiţie.
În concluzie, "Mundialul" a fost o încercare aspră, plină de învăţăminte, un spectacol de trei săptămîni fără egal, care a pus în urmă orice alte manifestări, adunînd în jurul stadioanelor interesul a aproape un milion de oameni. "Regele fotbal" a fost bine servit la Mexico, ca şi la Londra, cum bine va fi servit şi în viitorul campionat ce se va disputa în Europa şi unde Brazilia va avea de suferit mult de pe urma regimului preferenţial de care s-a bucurat anul acesta. Ca şi în istorie, în fotbal nimic nu rămîne neplătit.

TEODOR MAZILU (1930-1980)
Fotbalul n-a fost creat de Diavol
Mărturisesc că n-am orgolii de specialist şi nu m-am dus în Mexico şi la Campionatul Mondial ca să studiez inovaţiile tehnice. Asta e treaba antrenorilor şi a ziariştilor de specialitate - oameni pentru care fotbalul e totul. Eu n-aş putea afirma în linişte acest lucru.

Oricîtă agitaţie s-a făcut în jurul acestui Campionat Mondial, oricîte sute de mii de dolari s-au cheltuit pentru pregătirea echipelor, oricîte biserici au vîndut în acelaşi timp, cu o sacră dezinvoltură, cruciuliţe şi mingi de fotbal, eu n-am uitat niciodată că fotbalul este - pînă la urmă - un joc. Un joc pe care-l practicăm şi noi, îl practică şi Pele. Că Pele se pricepe ceva mai bine la acest joc nu mi se pare foarte important. Sînt alte jocuri la care alţii se pricep mai bine decît Pele. Sînt multe lucruri de care Pele habar n-are.

Desigur, un joc căruia i se dă atîta importanţă riscă să nu mai rămînă joc. Dolari, campionate, prevederi, interese, reclame - e greu ca fotbalul să reziste ispitelor pe care Diavolul i le aruncă de-o vreme încoace. Diavolul de-aia e Diavol, în materie de ispite nu-l întrece nimeni.

Am privit deci Campionatul Mondial de fotbal ca pe-un spectacol uman. A fost totuşi Campionatul Mondial cu cele mai puţine drame. Campionatul Mondial de la Londra s-a soldat cu o ploaie de demisii, divorţuri, crize sufleteşti, ameninţări, retrageri din sport, vrăjitori urmăriţi, prezicători descalificaţi. Cum cei mai mulţi vrăjitori au mers de data asta pe mîna Braziliei, onorabila tagmă a ieşit basma curată. Bucuria victoriei a făcut să se ierte vrăjitorilor greşelile de amănunt. A fost deci un Campionat Mondial lipsit de drame senzaţionale. Pele, care fusese detronat la Londra, s-a suit pe tron ca un monarh glorios şi obosit, care se gîndeşte la ziua cea mai potrivită pentru abdicare. Învinşii n-au făcut drame. Învinşii s-au declarat mulţumiţi de soarta pe care au avut-o. Nici echipa RFG, nici echipa Italiei n-au trăit calvarul vreunei suferinţe... Poate doar echipa Angliei... Dar şi Anglia şi-a privit drama cu demnitate... Demisii - şi acelea destul de puţine...

Era interesant de remarcat la acest campionat cîtă lume încerca să trăiască, sau mai exact, să cîştige un ban pe spinarea sportului rege. De la lustragii pînă la marile întreprinderi, de la vînzătorii de insigne şi amintiri pînă la magazinele ultramoderne. Că într-adevăr - din acest punct de vedere - fotbalul se comportă ca un rege - darnic şi ireproşabil.

Reclama se agaţă cu disperare de picioarele fotbaliştilor - toate agenţiile de publicitate aveau sentimentul că dacă ratează posibilitatea Campionatului Mondial de fotbal pot să se împuşte. Nici aşa nu mă dau eu în vînt după televiziune, dar atunci am urît-o mai mult ca niciodată. Cum era o fază mai palpitantă - cum venea o reclamă care ne sfătuia - pentru a mia oară - să bem Coca-Cola. Ca şi cum n-am fi băut-o şi fără să fim sfătuiţi s-o mai bem. Odată ascunşi în careul de 16 metri, eram opriţi pentru a vedea cum un tînăr mai mic de statură găseşte o pereche de pantofi care nu sînt numai cei mai durabili, cei mai eleganţi, ci care îi şi permit să meargă pînă la rîvnitele buze ale logodnicei, sau Dumnezeu ştie cine era domnişoara. Comerţul voia să stoarcă din fotbal tot ce se putea...

Ajunsesem şi eu să cred că fotbalul nu mai e un sport, ci doar un pretext. A venit însă splendida semifinală dintre Italia şi RFG. A fost o partidă cu adevărat stranie. De obicei, fotbalul nu se asociază nici cu misterul, nici cu metafizica. Atunci a reuşit şi această performanţă inimaginabilă. A fost unanim decretată - cea mai bună partidă din ultimii zece ani.

Cred că şi Eftimie Ionescu va regreta pînă la sfîrşitul vieţii că a rămas la Guadalajara să vadă cealaltă semifinală dintre Uruguay şi Brazilia, anostă ca o duminică ploioasă. Brazilia a cîştigat campionatul, dar n-a participat la cea mai miraculoasă partidă de fotbal ce ne-a fost dat să vedem. De aceea, îmi pare puţin rău de echipa Braziliei. Gloria ei e mai mult administrativă şi mai puţin metafizică. Căci partida dintre Italia şi RFG ne-a demonstrat ceea ce doream cu toţii, că fotbalul nu e doar un pretext, că fotbalul a rămas un joc, şi încă un joc pe care Diavolul nu-l putea născoci.