Doliu în fotbalul românesc! A murit ultimul supraviețuitor din primul Derby de România

S-a născut la 18 iulie 1925, la Orăștie și a evoluat pe postul de portar. A scris istorie la Universitatea Cluj și a prins primul meci între cele care au devenit cele mai mari rivale din fotbalul românesc, Steaua (CCA București pe atunci) și Dinamo. Era ultimul supraviețuitor din primul Derby de România, jucat pe 20 noiembrie 1948.

Totodată, Szoboszlay era unicul supraviețuitor al echipei Universității Cluj care pleca să joace în exil la Sibiu din cauza consecințelor Dictatului de la Viena din 1940, când Ardealul fusese anexat Ungariei.

Nicolae Szoboszlay ,"Ultimul cavaler al fotbalului romantic", așa cum Cristian Aszalos l-a numit în cartea sa, a recompus, "cu o luciditate de fin narator", fragmente fascinante ale fotbalului românesc de la acea vreme.

Mărturisirile sale duc cititorii prin patru epoci diferite. Szaboszlay a împărțit vestiarul cu Petschovschi, Bodola sau frații Kovacs.

"Portarul zburător", așa cum era supranumit în tinerețe, a dezvăluit lucruri uimitoare despre Ștefan Kovacs, Baratky, Dobay și Iuliu Hațieganu. Toate la 91 de ani, cu o luciditate de admirat.

GSP.RO a făcut o selecție de pasaje din cartea lansată de Cristian Aszalos:

ÎNTÂMPLĂRI ALĂTURI DE ȘTEFAN KOVACS, FOST COECHIPIER ȘI FOST COLABORATOR PE BANCA UNIVERSITĂȚII CLUJ, ÎN 1957-58, CÂND AU PROMOVAT ECHIPA ÎN DIVIZIA A 

"Ne-au dat unt și miere ca să venim să jucăm cu ei" :)

"O întâmplare concretă în acest sens. Ne aflam în cantonament la Sovata, unde ne‑am cazat la o vilă, pe biletele oferite de sindicat, dar alimentația noastră lăsa de dorit. Până la urmă, am găsit o soluție și pentru acest neajuns. Am fost chemați la Reghin, un oraș aflat în apropiere, pentru a evolua în cadrul unui joc de pregătire cu o echipă din localitate.

În schimbul prezenței noastre pe teren, gazdele ne‑au procurat unt și miere pentru a ne îmbogăți rezerva de hrană. Meciul l‑am rezolvat, mâncarea ne aștepta, dar nu aveam cu ce să ne deplasăm la Reghin.

Șoferul autocarului care ne‑a adus la Sovata s‑a întors la Cluj și urma să revină doar la finalul cantonamentului. În vremea noastră, clubul nu deținea un mijloc propriu de transport. Nici vorbă de așa ceva. Într‑un final, cei de la Reghin au trimis un camion deschis să ne aducă la meci. Întreg lotul de jucători, în frunte cu maseurul și antrenorii ne‑am urcat in corpore la bordul acestui mijloc improvizat de deplasare, care numai pentru persoane nu era.

Magazionerul Sanyi Bacsi, printre cei mai vechi oameni din club, și‑a adus acordeonul și a început să cânte, în timp ce ne croiam drum prin sate. Muzica noastră era acompaniată de acel camion deschis ce hurducăia și ne zgâlțâia în toate direcțiile. În acest ritm săltăreț, cu o coregrafie impusă de condițiile de drum și de calitatea vehiculului, a venit replica lui Piști Kovacs, care, după ce că abia ne țineam pe picioare, ne‑a făcut să picăm în fund de‑a binelea de atâta râs: «Sanyi, nu mai chinui acordeonul ăla, nu vezi că trag țăranii obloanele?! Se tem că s‑or întors rușii». Kovacs crea o atmosferă destinsă în jurul său, în cadrul căreia nimeni nu se simțea stingher, dar fără să neglijeze munca de instruire și disciplina".

AVENTURA SA LA CCA, UNDE A EVOLUAT ÎN PRIMUL „DERBY DE ROMÂNIA”, CÂND MĂNESCU RĂSPUNDEA DE CLUB:

"Așadar, am fost primit în lotul echipei CCA București. Am fost remarcat în urma unui sezon foarte reușit la Dermagant Târgu-Mureș, dar am corespuns și din punct de vedere politic, pentru că tata ajunsese din moșier, cu școli înalte, un biet paznic de noapte. Comandantul politic al echipei era tocmai Corneliu Mănescu, viitorul ministru de externe al României, care m‑a simpatizat".

La scurt timp după acel joc cu CFR, pe data de 20 noiembrie 1948, Nicolae Szoboszlay, la doar 23 de ani, a evoluat în primul joc dintre echipele Internelor și Armatei, actualul derby al României. Pe atunci, încă nu era un derby în toată regula, chiar dacă în tribunele stadionului Venus au fost prezenți, totuși, în jur de cinci mii de spectatori. Dinamo a învins la limită, cu 1‑0, prin golul lui Marin Apostol. Așadar, Nicolae Szoboszlay a fost titular și integralist în cel dintâi duel Steaua – Dinamo al istoriei noastre, dar aceasta a fost și ultima sa prezență în tricoul roș‑albastru. Din motive politice.

"Revenind la capitolul CCA, pot să spun că am sesizat unele aspecte în șederea mea efemeră în cadrul echipei. Opiniile publice manifestate de oamenii din tribune în timpul partidelor erau felurite, față de un club proaspăt fondat de noile autorități ale statului. Unii ne respectau, alții ne defăimau. Cert e că spectatorii încă nu se dedaseră cu prezența noastră pe prima scenă. Încă nu se formase un contingent important de suporteri care să fie legați intrinsec de echipă, cum exista la Târgu-Mureș, unde aveam sentimentul de apartenență cu orașul, cu comunitatea".

Subsemnatul a petrecut un tur de campionat la CCA, o echipă care avea să câștige în acel sezon primul trofeu din istoria clubului, o Cupă a României, într‑o finală cu Universitatea Cluj.

"Foștii mei colegi, Balint, Onisie, Peniță Moldoveanu și ceilalți care au rămas au ajuns să facă parte din cea mai reprezentativă echipă a anilor ’50, CCA București.

Colonelul Mănescu, viitorul ministru de externe al țării, se săturase să tot stea după mine. Îmi oferise posibilitatea de a juca la CCA și șansa de a deveni ofițer în Armată. Într‑o zi, m‑a chemat în biroul său pentru a clarifica definitiv situația mea. Credea că vreau să ocolesc un răspuns tranșant. I‑am făcut o impresie bună până atunci, iar comportamentul meu aparent nu era deloc înșelător. Nu degeaba am fost timpuriu desemnat printre cei care urmau să primească gradul de ofițer.

A doua zi, așa cum mă chemase, m‑am prezentat. Mănescu căuta să‑și aprindă o țigară. Am fost politicos și i‑am întins bricheta. Nu din servilism. Din curtoazie. Păream omul potrivit în viziunea lor, dar mie nu îmi plăcea Bucureștiul și viața de fotbalist de acolo. Mă obișnuisem cu traiul tihnit din orașele mai mici. În cadrul echipei exista un regim militar, dar în afara clubului domina o atmosferă libertină. Când eram la CCA, apăreau permanent fete pe lângă echipă. Aglomerația aducea și un zbucium sufletesc. Anturajele erau vicioase pentru tânăr și nu agream acel stil de viață.

Eu m‑am simțit străin, chiar dacă mulți maghiari s‑au integrat perfect în Capitală. Nu duceam lipsă de admiratoare, dar desfrâul nu era un scop pentru mine. M‑am bucurat de simpatia echipei, ajungând să joc titular. Toate acestea nu mai contau. Pur și simplu, nu mă simțeam în largul meu acolo.

Urma să fiu extrem de tranșant în acea dimineață, aflat față în față cu Mănescu. Am refuzat. Colonelul n‑a tunat, n‑a fulgerat, dar, din acel moment, eu am căzut în dizgrație.

Nu pot uita reacția antrenorului Colea Vâlcov, care a rămas crucit, când s‑a trezit cu mine în bucătărie, unde spălam vasele, la ora la care trebuia să fiu la antrenament.

Antrenorul suferea pentru mine, pentru că știa că se făcuse o mare nedreptate în privința mea. Nu înțelegea cum am putut să ajung să fiu atât de aspru pedepsit, după ce demonstrasem o formă sportivă și o ținută comportamentală impecabile.

Consecințele erau foarte clare. Am fost pedepsit pe linie militară și exilat disciplinar la regimentul de la Botoșani, unde am săvârșit un soi de perioadă de detenție și muncă silnică.

După ce am predat frumoasa uniformă a Stelei, pentru mine a urmat calvarul și o instrucție militară extrem de severă. Primele zile și nopți au fost cele mai grele. Primul contact cu mizeria inumană din barăci. Șobolanii mișunau. Păduchii se instalau imediat. Mâncarea mai mult te slăbea și te îmbolnăvea. Totul părea morbid în acel mediu insalubru".