Articol de Dan Udrea - Publicat marti, 21 ianuarie 2020 15:26
Intervenția lui Gheorghe Tadici din timpul unui time-out la meciul CSM București - Zalău, în care își umilește o jucătoare de 23 de ani, e imaginea revoltătoare care continuă să fie prezentă în sportul românesc: antrenori care atentează, chiar în public, la demnitatea elevilor lor.
Întâi de toate, priviți video-ul de mai sus. Aparține Televiziunii Române și e din meciul de handbal feminin CSM București - HC Zalău, disputat duminică în Sala Polivalentă, în campionatul național. E intervenția pe care antrenorul oaspeților, atât de cunoscutul Gheorghe Tadici, o are în cadrul unui time-out. Moment în care, în locul unor indicații tactice, pornește un discurs grobian la adresa unei jucătoare. Pe numele ei Dana Abed Kader, născută la jumătatea anilor '90 în Siria, dar stabilită de multă vreme aici, în România.
Modul în care Tadici i se adresează nu depășește doar limita bunului simț și granița pe care un antrenor, teoretic un pedagog, trebuie să o respecte în relația cu elevul său, ci chiar pe cea a unui comportament uman, care să nu lezeze psihic o persoană. Priviți chipul acelei fete de 23 de ani, care trebuie să suporte, în fața colegelor și a unei săli întregi, un comportament realmente brutal din partea unui antrenor care nu are nici un fel de scrupule.
„În loc să vorbești, ar trebui să începi să joci pentru echipă!”, așa debutează intervenția lui Tadici. Acel „în loc să vorbești” nu există nicăieri într-o țară civilizată, unde la timeout-uri sunt văzuți handbaliste și handbaliști care vin chiar ei cu idei și cu discursuri pe care antrenorul le acceptă ca pe ceva obișnuit. La Tadici nu e voie. Nimeni nu trebuie să vorbească, nimeni nu trebuie să miște în front.
Iar când Dana Kader chiar deschide gura, reacționând scurt și parcă mai mult în șoaptă la ce îi aruncă verbal Tadici, antrenorul are o replică desprinsă din vremuri pe care noi toți am crezut că le-am depășit în România: „Pleacă de aici!”. Dar un „pleacă de aici” însoțit de gesturi zeflemitoare. Și totul făcut în public. Cu camera TVR-ului aflată la 2-3 metri de el.
În spatele lui Tadici, pe primul rând de scaune în tribună, stă fostul pivot al naționalei, Oana Manea, retrasă din activitate. L-a avut ca antrenor, dar și ea pare oripilată de modul în care se comportă Tadici. De fapt, toți îl știm pe Tadici, dar e de neacceptat ca un astfel de tehnician să profeseze în continuare apelând la metode prin care atentează efectiv la psihicul și chiar la demnitatea sportivelor. Și acest antrenor e în continuare membru cu drepturi depline în Comisia Tehnică a FRH, iar argumentul suprem e că a avut rezultate în trecut.
Îmi cer scuze, dar n-am văzut în cele două săptămâni cât am stat în Japonia, la Campionatul Mondial de handbal feminin, un antrenor care să se apropie de ceea ce face Tadici cu jucătoarele sale. NICIUNUL!
Cum credeți că a reacționat Tadici, după meci, când a fost întrebat despre agresivitatea de la time out? „Sunt la handbal! Vrem să producem performanță, nu suntem la biserică aici. La biserică o să mă vedeți foarte smerit. Aici, fiecare vrea să își apere munca pe care o face”. Deci, dacă nu suntem la biserică, ci într-o sală de sport, ne putem permite orice?! Gândire de antrenor în anul 2020! Un adevărat pedagog. Un profesor, un model!
E și tragic și revoltător!
Am mai scris, o voi face și în continuare, susținând că ceea ce era valabil acum 3-4 decenii, cu antrenori de tip Halagian, nu mai poate fi acceptat în ziua de astăzi. În primul rând, fiindcă am evoluat ca oameni, fiindcă frica de a deschide gura și de a vorbi, apropo de acel „în loc să vorbești”, de teama teama unor represalii aparține doar unui sistem odios, de care această țară s-a eliberat acum 30 de ani! Nu putem să ne dezvoltăm din punct de vedere uman și nici să ne creștem sportivii crezând că amenințarea, jignirile și înjurăturile sunt argumente principale.
Probabil sunteți curioși să aflați ce a spus după joc și respectiva handbalistă. Iată ce a spus Dana Kader la interviul acordat Telekom Sport:
- Cum te simți atunci când Tadici țipă și îți vorbește la acel mod?
- Nicicum. M-am obișnuit. Orice antrenor țipă, chiar m-am obișnuit! Are și el momentele lui, nu sunt chiar atât de afectată de chestia asta, m-am obișnuit!
- Nu ai avut momente în care ți-a venit să plângi?
- Ba da, dar am fost tare, colegele m-au încurajat și au fost lângă mine!
E timpul să nu ne mai obișnuim cu teroarea, cu metodele care ne fac să plângem și, în general, cu tot ce e opresiv. E momentul să nu mai ținem capul doar în pământ și să acceptăm că violența verbală e mai puțin amendabilă decât violența fizică. E timpul să luăm atitudine în fața tuturor acestor monstruoase practici. Care în țări civilizate sunt de neimaginat, în timp ce în România sunt încă prezente și, din nefericire, acceptate fiindcă ne-am obișnuit și continuăm să ne obișnuim cu ele.