)
Articol de Cătălin Striblea - Publicat joi, 08 septembrie 2022 16:53 / Actualizat joi, 08 septembrie 2022 16:56
Probabil unii dintre voi știți, mi-am petrecut zile bune din ultimii ani în clinici de recuperare medicală. Nu e o plăcere, este o nevoie care a devenit stil de viață. Am văzut de-a lungul anilor sportivi, oameni obișnuiți, atleți amatori, oameni puternici sau mai slabi care își căutau alinarea sau drumul înapoi către normalitate.
Știu că e nevoie de voință de fier ca să te întorci unde ai fost, să depășești durerea sau măcar să mai fii o parte din cel care ai fost. Îmi dau seama de acum ce necaz îi aduce, cât de gravă e boala lor, iar pe cei care se recuperează după AVC îi recunosc repede.
E o suferință cumplită să nu mai fii omul care ai fost, să nu poți merge, să nu poți articula, mâinile să nu te ajute, corpul să nu mai fie al tău. Și mai ales să fii dus pe brațe. Și să le simți pe toate adânc, căci creierul tău gândește la fel de bine.
Știu să-i simt dacă au puterea de a merge mai departe, dacă vor renunța, dacă spiritul e mai puternic decât voința. Îi simt după cât stau în sală, după cum trag de ei, după cum privesc.
Un lung preambul pentru momentul la care vreau să ajung și pe care l-am trăit azi.
Cu câteva luni în urmă pe unul dintre paturi a venit un pacient între 50 și 60 de ani. O umbră a unui bărbat. Îl aduceau când fiul, când soția. O kinetoterapeută îl sprijinea pe drumul de la pat la spalier.
Îl ținea în picioare, apoi îl punea în scaun. Trebuia să tragă vârtos de mâna dreaptă ca să poată face ceva, iar exercițiile nu durau mai mult de 10-15 minute.
Un om care încerca să vorbească, dar care nu reușea să scoată decât sunete slabe, neconectate între ele. Un impas, un calvar, o dramă pentru el și familie. Mai mult speranță decât lumină. A trecut vara, au venit vacanțele, oamenii s-au rărit. Nu l-am mai văzut. Am uitat unii de alții. Doar o nefericire între atâtea altele.
Până azi. Un bărbat de 50 de ani a bătut la ușa. Drept, singur pe picioare, luminos în privire, colorat în obraji, cu mustața revenită. Singur, dar cu soția în spate, urmărindu-l discret. Nu e clar ce-a spus, dar este evident că „o cauaaa eee coleaga”. Patru cuvinte, o propoziție, o victorie.
Vechii pacienți l-au salutat cu bucurie, lumină în ochi. Kinetoterapeuții l-au îmbrățișat. Un mic val a străbătut camera; brațe și speranțe s-au ridicat deodată. Ca atunci când echipa favorită revine de la 0-3 sau cel cotat al doilea în joc simte succesul.
Ca atunci, când toată lumea de pe stadion știe ce ai făcut și aplaudă reușita, deși simte că drumul e lung.
Și până la urmă ce legătură are asta cu o gazetă de sport?
În fiecare zi când deschidem ziarul acesta încercăm să ne trăim bucuriile, deși alții sunt cei care le aduc. Suntem alături de campioni, le cerem enorm și le oferim puțin. Și uităm că în fiecare zi cineva lângă noi și noi înșine avem un meci, o competiție cu viața.
Că medaliile nu se obțin doar în arenele olimpice, ci de foarte multe ori pe strada noastră, în casa noastră, de către oameni pe care-i știm bine sau deloc.
În fiecare zi un om simplu trăiește o durere sau poate o mare victorie. Nu are, însă, cine să-l aplaude de fiecare dată și poate prea puțini să-i spună că a fost deasupra vremurilor.
Chiar și atunci când ești sportiv și ai fibra mai tare, poate nu-s destui să-ți spună cât de bine faci ceea ce faci. Și, poate, uneori, cei din jur sau de aici, din Gazetă, îți sunt neîndurători cu suferința și nu au răbdare cu drumul pe care-l ai în față.
Istoria mea de azi, care a ținut nu mai mult de un minut, am simțit-o ca pe o victorie personală. M-am bucurat pentru acest bărbat ca la un meci al lui Halep sau ca la o cursă a lui Popovici. Sau ca la un joc mare al Cristinei.
Pentru că știu că se poate. Iar dacă viața v-a adus aici, nu renunțați niciodată, nu dați înapoi. Meciul s-ar putea să fie lung, aplauzele puține, dar sigur că rezultatul va fi mare. Iar dacă aveți pe cineva în situația asta, nu-l lăsați să abandoneze. Victoria asta zilnică e un premiu mult prea mare.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
