Steaua «e» niciuna

Plec de la textul lui Remus Răureanu care e foarte bun. E de o adecvare fără umbră. Pentru că aşa e. Să contrazici 30.000 de oameni care spun că o echipă fără dreptul de a se numi Steaua e Steaua echivalează cu a sta în faţa unei unei armate de cruciaţi pentru a le spune că Dumnezeu nu există. Ceva nu e în regulă în toată povestea asta. Ceva nu e în regulă cu noi. 

Avem un stat prea slab pentru a ne putea descurca în dezordinea care rămâne în trena trecerii sale lente, gâfâite, poticnite prin istorie. Steaua a fost dată şi luată ca un colet la un colţ de stradă, pe o hârtie de mână şi cu un «Hai, te pup, mai vorbim». Bănuim că a fost mai mult de atât. 

Talpan nu urlă degeaba despre complicităţi, deşi a tăcut şi el mâlc ani de zile. Povestea e despre un stat ca un măr ros. Iar viermii cunosc un singur stat, cu numele şi prenumele lor. Ei creează cel mult găşti gata să sece de bani şi viitor statul oficial. Lăsaţi prostia cu statul paralel. Aici e statul paranderel.

Încercaţi istoria cu degetul!

În toată această poveste n-ar fi rău ca toţi cei care se cred stelişti, de o parte şi de cealaltă, să îi chestioneze pe cei pe care îi venerează, oamenii Stelei celei mari din anii '80, dacă se recunosc cu adevărat în vreunul dintre aceste cluburi. Atenţie!, nu în echipe, ci în cluburi, în entităţile organizaţionale respective. 

OK, poate că nu vă vor spune direct, n-am ajuns încă în epoca aia. Dar căutaţi subtextul vorbelor lor. Amărăciunile, dezolările, spiritul orfan pe care îl expun celor care au urechi să audă dincolo de clişee. Puneţi urechea la inima lor, ascultaţi dacă bate pentru vreuna dintre aceste echipe care le revendică moştenirea. Căci ei sunt, în absenţa unui sistem ordonat, aşa cum ar trebui să fie la mama Armată – apropo, haosul de la CSA ne dă o imagine absolut înfiorătoare despre diletantismul unei instituţii despre care românii cred că o să-i apere în caz că… –, ei sunt deci cei care trebuie întrebaţi când e de dat un verdict. Ascultaţi cu atenţie! Tăcerea lor vă va asurzi.

Au venit pe tancuri, pleacă în bancuri

Unii au ales să se apropie, formal, de CSA, alţii de FCSB, aproape din obligaţie sau din depresie. Cu toţii au argumente. Dar asta e şi perversitatea situaţiei, e fix felul în care se făceau lucrurile oribile în maţele sistemului sovietic, atunci când în miez de noapte tătuci aproape de comă alcoolică puneau la cale strămutări de popoare şi retrasări de graniţe astfel încât nimeni să nu mai înţeleagă nimic şi totul să fie mai uşor de controlat. 

Mizeria politicii de alienare a populaţiilor e parte a războiului din Ucraina şi sursă veşnică de conflicte peste tot împrejur. O etnie pe pământul alteia, şi aceasta din urmă pe pământul celei dintâi, iată un secol de războaie. Situaţia acestui club eviscerat numit cândva Steaua, Steaua şi atât, e un ecou îndepărtat al acestei monstruozităţi. 

Avem o echipă fără nume şi un nume fără echipă. De aceea bătăliile vor continua pînă în Ziua de Apoi. Şi fără de sfârşit va fi tristeţea pe care o percep, emisiune de emisiune, în ochii şi vocea celor ce, odată ca niciodată, cucereau un trofeu la care acum ne uităm precum telescopul James Webb la galaxia NGC 7319. E prea mare şi prea departe.

Întemniţaţii

Lupta dintre becalismul ultraortodoxo-egocentrist şi hiperventilaţia unor generali specializaţi în războaie intestine ţine prizonieri, în închisori diferite, toţi aceşti oameni care trăiesc cu Steaua lor imaterială. Ea nu mai există. Că nu poţi să le iei dreptul de a se autoiluziona e la fel de adevărat. 

De acum nu mai e cale de întoarcere pentru niciunii. Sufletul lor a făcut o alegere după ce toate armatele raţiunii s-au prăbuşit în sânge şi acum merg senini ca somnambulii în direcţii perfect opuse. Peste o sută de ani poate că urmaşii lor se vor întâlni de cealaltă parte a Pământului. Dar va fi o sută de ani pierdută.