12, 12, 13, 12, 12

Cred că gluma a durat destul. Cel puţin pentru cei care au un pic de respect de sine. Am devenit un fenomen mondial. Un exemplu de cartea antirecordurilor. E greu de crezut că există pe această lume un sport în care să se investească, proporţional, mai mulţi bani cu mai puţine rezultate. Şi nici măcar asta nu e în acelaşi timp grav şi rizibil, ci faptul că nu există perspectivă. E totul atât de greşit aşezat încât totul arată ca o condamnare perpetuă.

Beatitudine

Bucuria aiuritoare de la finalul meciului cu Polonia, în care era iar să vărsăm laptele proaspăt muls, e o imagine perfectă a inadecvării cronice. E ceea ce se întâmplă zi de zi, an de an în handbal. O fericire fără noimă, stranie, în ciuda realităţii jenante. 

Mereu şi mereu există o stare de automulţumire, de preaplin la echipele de club cărora le cântă galeriile şi conducătorii, dar mai niciodată performanţele. Nu-i nimic, la anul. La anul şi la mulţi ani !

În bulă

În Danemarca, Pera şi jucătoarele se îmbrăţişau pentru că nu ştiau. Li se transmisese de la federaţie că sunt eligibile pentru turneele de calificare la JO şi de pe locul 12. O eroare de gâgă, de grădiniţă a managementului. Chiar şi aşa, echipa nu trăia sub un clopot de sticlă. 

Comentatorii Digi Sport, Prună şi Călinescu, au tot vorbit despre condiţiile reale de îndeplinit pentru a atinge acest obiectiv, presa a scris. Şi nu, nu era locul 12! Veştile circulă repede. Dacă are cine să le circule, dacă există ochi să le vadă, urechi să le audă. Numai că acest handbal trăieşte în alte vremuri cu ideile, cu ştiinţa, cu comunicarea, cu tot.

Drept mulţumire

După meciul cu Germania s-a mai atins un nivel al penibilului: a fost trimisă în faţa presei Lixăndroiu, care nu jucase o secundă. Nu Neagu, nu Pintea, nu Buceschi. Jucătoare cu salarii grase plătite din bani publici nu au putut vorbi în numele echipei naţionale. Echipei naţiunii care le plăteşte. Iată summumul cinismului şi dispreţului. Iată răspunsul pentru zecile de milioane de euro luați din buzunarele tuturor.

Dacă şi cu parcă

Acest handbal e mort. E un mort îmbrăcat în haine scumpe, cu giuvaieruri şi fireturi, purtat ca pe moaşte în văzul unui public hipnotizat de străluciri false. Şi va continua să fie aşa dacă va face toate lucrurile ca până acum.

Dacă primăriile şi consiliile judeţene vor continua să plătească sume colosale pentru rezultate minimale. De fapt, să arunce banii pe fereastră. Pardon, zicala nu e completă. Să arunce banii pe fereastră ca să cadă în buzunarele cui trebuie.

Dacă va continua să aducă vagoane de jucătoare străine în stilul colecţiilor de obiecte preţioase, fără ca ele să producă o plusvaloare sportivă, fără un plan pentru a le fi valorificate calităţile. 

Kanor are în ultimele trei meciuri de Champions ale Rapidului 41% procent de reuşită. Acum, cu Franţa calificată în semifinalele Mondialului, e a doua marcatoare a echipei, cu 67%. Mănâncă jar. 

„Handbalistele vin la noi aşa cum merg fotbaliştii în Arabia Saudită", a tras concluzia colegul Remus Răureanu. "Nu mă transfer (în România) pentru că nu văd un plan", a declarat, de la Gyor, Nze Monko. Voi îl vedeţi?

Exodul cel bun

Dacă nu va face ce trebuie să facă un sport finanţat de stat, adică să dea aer şi aripi jucătoarelor crescute pe plan naţional. Să impună o politică publică pe bani publici. Să le crească aşa cum trebuie aici sau să promoveze transferul lor la echipele europene care fac cu adevărat performanţă. Să le sprijine chiar financiar ca să plece pentru a nu se plafona, a nu bălti pe băncile de rezerve bine remunerate. 

Măcar despre asta Pera, selecţionerul, a zis bine. Au fost handbaliste care au avut mai multe minute pe teren acum, la reprezentativă, decât la echipele de club. Cluburile, prin ceea ce fac, se dovedesc a fi principalele adversare ale echipei naţionale. Şi federaţia, care stă şi se uită.

Embrionii unui viitor

Dacă aceste fete care se bucurau fără să ştie că n-au niciun motiv nu vor fi educate pentru performanţă. Dar cine să le educe ? Cei ţinuţi în funcţii pe pile? Cei care fac cu ochiul celor care varsă în handbal bani cu nemiluita? 

Am văzut la acest Mondial embrionii unui soi de viitor paralel cu cel care arată ca trecutul. Buceschi poate fi între cele mai bune jucătoare ale lumii. Seraficeanu, Dindiligan, Dincă, Ostase şi multe din cele de acolo pot ajunge mult mai departe. Dar trebuie să fie scoase din logica acestui pământ plin de traume şi nereuşite. Să trăiască în alt mediu. Să plece în alte zări. Sau să rămână, dacă banii sunt trofeul lor. Dar altul nu vor căpăta.

Revoluţia anti-decembrie

Handbalul aduce oameni în săli, mi se spune. Bine. Să rămână aşa, dacă ăsta e singurul ţel. Dacă oamenilor le e de ajuns că Bistriţa bate Brăila sau viceversa, atunci asta e! Sigur, mai sunt şi cupele europene de nivel doi, unde se întâlnesc de obicei cu echipe având bugete consistent mai mici decât ale formaţiilor noastre. Când se bat cu cele mai tari, am văzut ce iese. Tot înainte!

Putem merge aşa, privind la acest sport ca la o ciudăţenie şi făcându-ne speranţe deşarte în fiecare decembrie, când pentru handbalul feminin vine nu Moş Crăciun, ci Moş Taifun. Cel care ne mătură din săli. Sau handbalul poate să facă o revoluţie. Singur nu o va face niciodată, că e greu să faci revoluţie cu burta plină. Salvarea, în ciuda lui însuşi şi a culturii de money for nothing, ar fi statul responsabil cu banul cheltuit. Dar mă opresc aici. Când am zis viitor paralel, nu mă refeream la unul SF.