GSP.RO  »  GSP SPECIAL  »  LA FEMININ

EXCLUSIV / VIDEO Campioana olimpică Loredana Dinu, mărturie sfâșietoare în studioul „La feminin”: „Tata strângea ziar după ziar, a murit într-un accident tragic...”

Articol de , , - Publicat joi, 12 septembrie 2024 21:03 / Actualizat joi, 12 septembrie 2024 21:03

Loredana Dinu (40 de ani) este invitata emisiunii „La feminin” din această săptămână. Fosta spadasină a ieșit campioană olimpică la Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro, dublă campioană mondială (2010 și 2011) și cvadruplă campioană europeană (2006, 2008, 2011 și 2015), tot pe echipe.

Loredana discută deschis despre copilărie și startul carierei, despre cum și-a pierdut tatăl în urma unui accident tragic, despre cum arătau cantonamentele și cum a trăit cele mai importante momente din sportul de performanță.

- Bun venit, azi vorbim nu doar despre scrimă, ci despre viața Loredanei Dinu. Mulțumim că ai acceptat invitația!
- Eu vă mulțumesc! Este o plăcere, o bucurie și o onoare să vorbesc, în primul rând, despre sport.

+24 FOTO

- Nu am mai spus că ești campioană olimpică. Au trecut 8 ani de atunci.
- La această ediție a Jocurilor Olimpice am retrăit o parte din ce am experimentat la Rio de Janeiro în 2016 și a fost foarte plăcut. Mi-am dat seama că aceste stări, emoții, amintiri vor fi cu mine pentru totdeauna și reprezintă o resursă extraordinară. Când mă apucă dorul sau am nevoie de un boost de energie, mă încarc cu acea stare, pentru că este vindecătoare, în primul rând.

- E mai ușor totuși să privești din exterior.
- O, da! Deși scrima este un sport care se trăiește foarte intens pe planșă.

- Așa e.
- Până la perioada de cadeți am făcut scrimă alături de sora mea. Atunci când trebuia să o privesc pe ea pe planșă, când era în competiție, era extraordinar de greu. Când pe planșă erau colege și miza era una foarte mare mă uitam la două, trei momente după care întorceam privirea. Era o tensiune pe care, pur și simplu, nu poți să o stăpânești în acele momente. Auzi vârful spadei pe cochilia adversarului... Se trăiește foarte intens scrima de pe planșă.

- Aveai emoții pentru sora ta, dar exista și o competiție între voi?
- Cred că exista. Eu fiind mai mare, mă aștept să fi fost și mai matură și, cumva, nu puneam o miză. Dar era o plăcere să concurez cu ea sau să fac antrenamente. Se și enerva foarte tare atunci când îi dădeam o tușă mai interesantă sau îi făceam așa, un procedeu mai nou pe care ea încă nu putea să-l facă. Era foarte, foarte fain. Doar că, la un moment dat, a trebuit să se opereze la genunchi și a decis să nu mai continue cu scrima. Dar a fost o perioadă destul de intensă și am fost inclusiv colege la câteva concursuri internaționale pe planșă și a fost minunat.

- Ai concurat tu și pentru ea.
- Cumva am dus tradiția în familia noastră. Și acum, tot în familia noastră, a rămas din partea soțului un văr care are băiețelul la scrimă. Tot glumesc și spun: "Hai, te rog, du tradiția mai departe!". Nu știu dacă Iris, fetița mea, o să facă scrimă. Vedem pe parcurs, odată ce va crește, ce va alege. Dar el, pentru că are și rezultate la o vârstă fragedă, e moștenitorul meu, să zic așa.

- Vorbim și despre asta. Cum ai văzut tu această ediție a Jocurilor Olimpice. Puteam mai mult?
- Întotdeauna există loc de mai bine. Dar să fim realiști, există și loc de mai rău. Eu nu m-am așteptat ca sportivii români să se întoarcă acasă cu atâtea medalii. Pentru mine a fost o surpriză.

- Nouă medalii, inclusiv de aur.
- Orice sportiv care reușește să se califice după perioada de calificare, care, cel puțin la scrimă, este extraordinar de dificilă, odată ce a ajuns acolo, are o șansă. Nu contează pe ce loc este în clasament. La scrimă s-a dovedit de foarte multe ori că nu întotdeauna ranking-ul se respectă și la marile competiții.

- Dar de ce?
- Pentru că intervin stresul, accidentările. Odată ce ești acolo, pe planșă, ai șansa ta. Și se aplică și la celelalte sporturi. Nu vedeam o situație foarte roz, pentru că știu că la ultimele ediții a fost destul de dificil să venim cu mai multe medalii, inclusiv la Rio.

- Atunci când...
- Toată delegația României s-a întors cu patru medalii, un număr foarte mic. Acum mi-au depășit așteptările și s-a văzut o dorință de a ieși din această stare de amorțeală. Am văzut printre români iarăși spiritul acesta de competiție. Ne-am întors la iubirea de țară și la alte sentimente frumoase care se întâmplă pe parcursul Jocurilor Olimpice. Acum iarăși intrăm într-o stare de amorțeală. Dar sper să nu se întâmple.

- Dar ce facem cu scrima?
- O întrebare grea în aceste momente. Eu am făcut parte dintr-o generație de sportive foarte talentate, ambițioase, încă din momentul în care am început să ne antrenăm, pe la 14-15 ani, la Centrul Olimpic de la Craiova. Fiecare își dorea să fie prima. Dar nu doar la scrimă, ci și la școală. Unele dintre ele mi-au fost și colege de clasă. Și toate am fost foarte ambițioase, toate munceam suplimentar, eram așa de serioase.

Loredana Dinu a identificat o problemă majoră în sportul românesc: „Părinții nu-i mai lasă pe copii”

- Cred că toți antrenorii și-ar dori să lucreze cu astfel de sportive.
- Nu știu dacă pe viitor vom mai putea vorbi neapărat de generații de 20 de fete foarte bune care să se antreneze în acea sală. Se mergea foarte mult pe pregătirea centralizată. Strângeau într-un centru fete din mai multe orașe pentru spadă.

- S-au schimbat foarte multe...
- Acum e mai greu de realizat, în aceste momente. Părinții nu-i mai lasă pe copii... Au un stil sau un nivel ridicat de viață și nu doresc să stea la cămin. Cred că acasă e cel mai bine, adică e cel mai comod.

- Ai dreptate.
- Trebuie să ne întoarcem la sportul de masă. Și asta înseamnă la sportul de la școală!

- Tu îți mai amintești momentul când ai pășit prima dată pe planșă și când ai luat prima dată în mână o spadă?
- Îmi amintesc momentul când a venit antrenorul și ne-a selectat de la școală. Primele antrenamente... Am observat cât de vechi erau toate echipamentele, măștile... Ceva ce n-ai mai pune pe cap astăzi.

- Serios?
- Erau, oricum, măștile colegilor mai mari, cu care făceau ei întâi antrenament, după care ni le dădeau și nouă ude. Deci, o plăcere!

- Ha, ha, ha.
- Ceea ce nu se mai întâmplă, bineînțeles. Copiii au echipament cam de la A la Z, complet și personalizat, și, bineînțeles, e și mai igienic.

- Dar...
- Și îmi amintesc că, deși nu aveam un echipament care să ne atragă foarte mult, deși nu era o sală bine dotată, nu aveam aer condiționat, vara era acolo o căldură, deși aveam atâtea lipsuri, nu le percepeam ca lipsuri și nu ne gândeam ce ne lipsește, ci dimpotrivă.

- Sacrificii pe care nimeni nu le mai face în ziua de azi.
- Cred că a fost, așa, o chimie puternică cu antrenorii de la scrimă, cred că asta ne-a ținut în sala de antrenament. Și amintirile astea sunt foarte, foarte proaspete, inclusiv când am mers să dau probele pentru a fi selectată.

- Doar că atunci sportul era cam singurul lucru care să-i scoată pe copii din case.
- Se aplică și astăzi selecția la școală. Antrenorii încă merg în școli, în clase și vorbesc cu copiii pentru a-i chema la diverse sporturi. Atunci, cred că era principala sursă de selecție și nu doar la scrimă, la majoritatea sporturilor, cel puțin în Craiova.

- Și era și o concurență încă din start.
- Ne măsurau, vedeau cât putem să sărim de sus, detenta, ne măsurau anvergura brațelor. Plus, la final, după ce selectau un număr de copii, ne-au dus la stadion să dăm niște probe sportive. Eu nu mai dădusem niciodată probe sportive.

- Și cum a fost?
- În ziua aceea, oricum, era o ploaie torențială, iar mama a zis: "A, nu mai mergem". Și-am mers! Putea să mi se schimbe destinul. Dacă mama ar fi hotărât: "Nu mai mergem, plouă torențial, nu avem cu ce să ajungem", nu știu, găsea tot felul de scuze....

- Și te-a dus.
- Doar că a ieșit un curcubeu, am mers la stadion, era încă apă și am dat probele, m-am clasat foarte bine, printre primii copii. Și, uite așa, a început povestea mea cu scrima, fiind selectată, după aceea am mers în continuare la antrenamente. Am făcut parte dintr-o clasă foarte bună la Liceul "Elena Cuza" și de atunci mi s-a stârnit acest interes pentru scrimă și competiții și a fost foarte, foarte frumos.

+24 FOTO

- Ai mai făcut și alte sporturi?
- Am făcut judo o perioadă. Sora mea era mai sensibilă. La judo, făceam niște exerciții care poate nu erau tocmai adecvate pentru vârsta noastră. Și pe un fond de probleme de sănătate, n-a mai putut să o ducă pe ea și automat nu m-a mai dus nici pe mine.

Loredana Dinu și caietul de amintiri al tatălui ei: „El le-a decupat și păstrat! Era tare mândru de mine și de sora mea”

- E bine că te-a ales scrima până la urmă.
- Un rol important l-a avut tatăl meu, care citea foarte mult. Și, în perioada aceea, nu erau foarte multe filme sau, mă rog, nu aveau acces la foarte multe filme. El citea foarte mult și citise tot felul de cărți cu și despre capă și spadă.

- Așa.
- Când a auzit despre scrimă, a zis: "Da, un sport elegant!". După ce m-au selectat i-am întrebat dacă mă lasă. Tata era foarte bucuros că am ocazia să practic acest sport și m-a încurajat. Părinții au un rol în viața copiilor. Dar, pe total, așa văd și eu lucrurile că, cumva, scrima m-a ales pe mine.

- Deci, cumva, tatăl tău a fost cel care a insistat...
- Da. Eu nu știam multe lucruri despre scrimă. Ne zisese antrenorul că o să ne luptăm cu săbii, despre Zorro, dar nu aveam o bază, nu văzusem. Și, atunci, el a insistat foarte mult. Ca să nu mai zic că a fost toată perioada... Tata s-a stins din viața acum mai mulți ani și astăzi ar fi fost chiar ziua lui, nu știu, uite ce coincidență.

- Dumnezeu să-l ierte!
- Și, poate, de aceea am și simțit să aduc cu mine albumul cu ziare. Tata a început să le strângă. El le-a decupat. Era foarte mândru, și nu doar de mine, ci și de sora mea.

- Ce ne-ai adus aici, să vedem.
- El nu-și exterioriza foarte tare sentimentele, dar faptul că noi am făcut sport și am avut rezultate i-a umplut viața până la limita superioară. De fiecare dată când mergeam într-un loc unde el se afla, îl găseam vorbind despre noi.

- Dragostea pentru copii a fiecărui părinte.
- Și mai și glumeam cu el: "Tata, nu mai spune toate lucrurile". Că țineam și eu la intimitatea mea. Și el povestea.

- A avut de lucru tatăl tău.
- Da, a avut de lucru și cu mândrie. Eu când am găsit colecția lui, era un teanc destul de mare. Primul antrenor a fost domnul Dumitru Popescu, care de asemenea s-a stins și el din viață. Ambii mei tați s-au stins din viață, dar amândoi m-au iubit enorm și au avut grijă de mine și pe parcursul perioadei în care am fost sportivă.

- Bănuiesc că ai suferit foarte tare când au decedat și tatăl tău și antrenorul...
- Da. În momentul în care pierzi pe cineva drag, simți cum părți din sufletul tău se duc. Nu va mai înlocui nimeni aceste pierderi. Atunci când am fost pe podium la Jocurile Olimpice și am reușit să-mi duc la final un vis, m-am simțit foarte mândră. Am avut un feeling că și ei de acolo, de unde sunt, trăiesc cu mine momentul și cred că s-ar fi bucurat. Cred că nu și-ar mai fi încăput în piele de bucurie.

- Ai mai strâns și tu apoi pagini de ziar, adică ai continuat ceea ce a început tatăl tău?
- Da, da, da, am continuat, pentru că mi s-a părut valoros ce începuse el.

- Dar tatăl tău a avut aplecare către sport?
- Practicase sport de performanță, până să ne naștem eu și sora mea. Moment în care a hotărât să facă pauză. Foarte târziu, când a început din nou să se ducă la sală, făcând antrenamente a zis "Mi-ar plăcea să rămân și instructor de fitness".

- Și?
- Iată-l pe tatăl meu cum după 45-50 de ani era foarte atent la tot ce mânca, pentru a-și menține masa musculară și ca să fie și foarte definit. Devenise un must. Și era foarte mândru. Ținea foarte mult la corpul lui și se îngrijea, îmi dădea și mie diverse sfaturi foarte prețioase.

- Spune-ne...
- Vreau să zic ceva. Pentru că sfaturile veneau de la tatăl meu eu nu le-am primit așa cum trebuia. Oricât de bună ar fi intenția părinților, nu le absorbim sfaturile la fel de bine ca atunci când vin din exterior. De la o persoană cu care nu comunicăm sau nu o cunoaștem la fel de bine. Ceea ce s-a întâmplat și în cazul meu.

- Ce ți-a spus și ai neglijat, de exemplu?
- Îmi tot spunea încă de când eram eu micuță că e foarte important să lucrez fizicul. Să am pregătirea fizică foarte bine pusă la punct. El știa mai bine. Foarte bine. Doar că mintea mea de atunci nu lăsa această informație să pătrundă și nu o conștientizam cu adevărat, decât mai târziu când am devenit și eu mai matură.

- Dar...
- Ideea e că, glumind acum, în momentul în care mergeam la scrimă, cum intram în sală antrenorul spunea "Hai, lăsați alergarea, luați coțofana!", adică "Luați arma!", ca să lucrăm specific. Să facem asalturi, să facem exerciții și partea asta de pregătire fizică, cumva, nu era tratată așa cum ar fi vrut tatăl meu.

- Am înțeles.
- Din păcate, am înțeles tardiv și atunci când mi-a spus, din păcate, altă persoană. Dar cred că asta se întâmplă în fiecare relație. Părinții cred că la un moment dat devin cicălitori. Deși el nu mă cicălea, acum fiind așa, sinceră. Eram copilul acela care cam făcea ce i se spune fără să stea cineva în umbra mea.

Drama campioanei olimpice Loredana Dinu: „Tata a murit după ce-a căzut de pe casă... S-a lovit la craniu și asta i-a fost fatal”

- Loredana, dacă nu este o întrebare prea personală... Cum l-ai pierdut pe tatăl tău? Ce s-a întâmplat?
- Pe tata l-am pierdut într-un accident. Un accident tragic. Construia o casă unde dorea să se mute cu mama mea. Iar noi când venim în vizită să avem unde să stăm. Din păcate, a căzut și nu purta cască. Când a căzut de la etajul 1 s-a lovit la craniu și asta i-a fost fatal.

- Ne pare rău...
- În momentul în care l-am pierdut pe tata am început să o redescopăr pe mama. El era capul familiei, cel care lua deciziile, iar mama era mai în umbră. El se implica destul de mult în viața mea pe partea asta de sport. Eu în perioada aceea le cam interziceam să vină la competiții fiindcă cred că aveam o dorință de a nu-i dezamăgi...

- Serios?
- Nu știu de ce mă gândeam așa. Mi-era teamă să nu mă vadă că voi pierde și nu voiam să-i dezamăgesc. "Nu, nu veniți!", le spuneam. Bineînțeles că ei veneau pe furiș și până la urmă era foarte bine că făceau acest lucru. Mi-am dat seama că de-a lungul timpului i-am privat puțin de această bucurie de a-și vedea copilul concurând și obținând rezultate bune, să fie acolo și să trăiască clipele.

+24 FOTO

- Ne poți spune o poveste, o amintire care-ți vine în minte?
- Un episod foarte amuzant, privindu-l acum după mulți ani. Eram la un concurs. Eram foarte micuță și am pierdut la câteva tușe. Concuram împotriva unei fete foarte bune de la un club concurent și tata mă susținea pe mine. Țipa acolo.

- Așa.
- Fata respectivă era și ea, bineînțeles, susținută de unul dintre antrenori. Tata avea un tatuaj pe antebraț și la un moment dat i-a spus antrenorului sportivei respective: "Vezi tatuajul ăsta? Dacă mai țipi ți-l las pe figură". Atât a putut atunci.

- Ha, ha, ha.
- Nu a știut să se manifeste cu eleganță. Să accepte că și eu am concurență. Că nu eu sunt centrul Universului. Și-ar fi dorit ca toată lumea să țină cu mine, să mă vadă toți pe mine într-o lumină. Asta fac părinții până la urmă. Copiii devin idolii noștri și nu mai acceptăm să le spună cineva ceva rău.

Loredana Dinu: „Mă antrenam cu antrenorul de băieți, apoi antrenamentul fetelor. Era nebunesc!”

- Și până la urmă ai ajuns acolo, pe prima treapta podiumului olimpic, și l-ai făcut cu adevărat mândru.
- A fost medalia pentru care am muncit cel mai conștient. Eu am fost foarte muncitoare, nu era nevoie ca antrenorul să stea după mine. Putea să plece din sală și dacă ne spunea că avem de făcut asta, noi asta făceam. Uneori au fost situații în care mă antrenam cu antrenorul de băieți de la ora trei la ora cinci după școală și ulterior, de la cinci la șapte, rămâneam și la antrenamentul fetelor.

- Nu mai face nimeni așa ceva! Pare din alt film.
- Era nebunesc! Astăzi n-aș recomanda nimănui să facă asta. Duci corpul într-un stadiu de oboseală. La un moment dat clachează sau faci accidentări. Atunci mă simțeam puternică, antrenorul a văzut că corpul meu duce și m-a lăsat să fac lucrul acesta.

- La echipa națională...
- Acolo lucram cu antrenorul fetelor, dar eu fiind foarte atașată de antrenorul meu, domnul Dumitru Popescu, simțeam nevoia să-mi consolidez informațiile și să merg totuși și la antrenamente cu el. Asta îmi făcea mie bine la acel moment. Am făcut cât am putut de mult. La scrimă maturitatea e după 30 de ani. Nu înseamnă că nu poți să câștigi medalii mai devreme.

- Cât la sută este mental și cât la sută este fizic în scrimă?
- Nu știu dacă aș putea să dau un procent. La scrimă e nevoie și de fizic și de mental la fel de mult. Și asta cred că se aplică în toate sporturile. Probele foarte spectaculoase și nivelul de performanță este unul foarte mare...

- Pare logic.
- Gândiți-vă că toți de aici au muncit extrem de mult ani de zile ca să ajungă aici. Au avut antrenor personal, psiholog, nutriționist. Un staff care s-a pus în slujba lor și toți au muncit. În momentele astea doar câteva lucruri fac diferența. Și eu cred că o face mentalul.

- Cu ce ai rămas din sportul de performanță? Cu ce te-a ajutat în viață?
- Cu foarte multe lucruri. Mi-am dat seama că mă adaptez foarte rapid oricărei situații În 2012, după Jocurile Olimpice de la Londra, am încercat să devin mămică și am făcut o pauză. Am considerat că cel mai bun moment pentru a deveni mămică e cumva după încheierea unei ediții de Jocuri Olimpice.

- Ca să ai timp să te întorci dacă mai vrei.
- Cumva să am timp să și rămân însărcinată, să duc sarcina la capăt și să am timp totuși să revin la forma fizică și apoi să încerc să reiau antrenamentele și să fac și performanță. În perioada în care m-am retras, am stat o lună, două, trei, m-am refăcut, m-am relaxat, ce bine a fost, după care am zis: "Ce fac?".

- Și?
- Eu eram un om de acțiune, un om obișnuit să fie parte dintr-o comunitate. Atunci nu am putut să stau liniștită atât timp și să mă gândesc doar că îmi doresc să fiu mămică. M-am angajat într-un domeniu în care nu aveam niciun fel de experiență. Am vrut să încerc și altceva și am devenit reprezentat medical într-o zonă de celule stem.

„Tot bagajul meu emoțional s-a clădit pe experiențe pe care nu știu în ce altă zonă le-aș mai regăsi”

- Interesant. Nu cred că știa foarte multă lume.
- A fost foarte frumos. Interacțiunea cu medicii și cu asistentele mi-a fost fantastic de utilă. Mi-au dat un boost de încredere că pot să fac și altceva. Mi-a crescut stima de sine. Întorcându-mă la întrebare...

- Te rugăm.
- Mi-am dat seama că toate experiențele pe care le-am trăit în sport nu le-am regăsit în altă parte. Toate trăirile intense, tot bagajul meu emoțional s-au clădit pe experiențe pe care nu știu în ce altă zonă le-aș mai regăsi. Astăzi să câștigi și mâine să pierzi. Astăzi să fii pe ultimul loc și mâine să nu-ți mai dorești să mai intri în sală.

- Interesant!
- Gata! Te lași că așa simți... După care sună antrenorul și te convinge și te duci la antrenamente cu o mai mare dorință de a face performanță. Sau câștigi de două ori un Campionat Mondial.

+24 FOTO

- Cât de mult a contat presiunea care era pusă pe voi?
- Ne-a afectat un pic. În aceea perioadă în care eram favorite, lumea din jurul nostru, inclusiv presa, era: "Duceți-vă la competiție, sigur veți veni cu o medalie!". Și căderea asta ne-a prins foarte bine. În același timp însă,să construiești o echipă alături de fete care sunt diferite de tine. Care au familia, obiceiurile, cultura lor. E fantastic!

- E ca la orice job.
- Da, dar ceea ce trăiești cu un om... Când stai în cameră zile la rând, săptămâni la rând este mult mai intens. Contribuim la a crește amândoi. Într-o altă zi, poate eu sunt la pământ sau am o problemă medicală, mi-e mai greu și văd pe altcineva care este într-o formă foarte bună și îmi dă și mie un boost. De asta concurența ne-a și ajutat.

- Ai păstrat legătura cu colegele tale? Ana Maria Brânză, Simona Pop și Simona Gherman.
- Da, noi păstrăm legătura. Într-adevăr timpul este inamicul numărul unu, mai ales că câteva dintre noi suntem mămici și din start timpul care ne rămâne în afara job-ului îl dedicăm lor. Atunci e dificil în perioada asta când avem și proiecte personale diferite. La un moment dat, am stat în camere și am dormit împreună cu ele mai mult decât cu sora mea.

- Au existat conflicte între voi?
- Antrenorului îi revenea acest rol de a gestiona conflictele, pentru că noi eram cu bun-simț și foarte rar ne exprimam.

- Nu te-a enervat una dintre ele tare vreodată?
- Ba da, vă dați seama că se întâmpla. Dar la scrimă aveam un nivel de toleranță destul de ridicat. După ce trecea momentul, nu țineam supărare. Dar antrenorul, un bărbat care trebuia să lucreze cu fete, a dus greul.

Loredana Dinu: „De ce n-am câștigat aurul la Jocurile Olimpice de la Londra? N-am fost o echipă pe planșă!”

- Bănuim că e dificil să lucrezi cu atâtea fete...
- Antrenorii noștri au reușit să aibă grijă și ca această echipă să se sudeze. La Rio, față de Londra, chiar am fost o echipă unită sută la sută. Am trăit ziua aceea ca și când am fi fost una, nu patru. Odată cu maturizarea au venit multe lucruri la pachet și ne-au convins că dacă nu suntem așa, nu putem câștiga.

- E bine că visul vostru s-a împlinit.
- Da. Dar eram mega-pregătite, eram cele mai pregătite și la Londra. Și la Londra chiar eram într-o formă fizică bună, poate chiar și din punctul de vedere al vârstei. Eram foarte puternice. Și o dovediserăm deja. Eram campioane mondiale doi ani la rând.

- Și n-a fost să fie...
- N-am fost o echipă pe planșă! Acele momente au făcut diferența.

- Cantonamentele voastre cum arătau?
- Antrenorii au fost înțelegători. În perioada în care am fost micuțe, poate mai petreceam câte un Crăciun sau o perioadă de Paște departe de familie. Dar ulterior, pentru că toate ne-am căsătorit și am rămas foarte apropiate de familie, acceptau acest lucru și nu ne țineau. Ne țineau în cantonament două săptămâni și, în general, după o săptămână începeau și lovituri mai tari. Glumesc, bineînțeles.

- Ha!
- Sunt bucuroasă că nu au existat conflicte majore care să ne schimbe așa... Știi că uneori conflictele scot ce e mai rău din oameni. Și nu a fost cazul.

- Sportul te disciplinează.
- Foarte mult. Și nici nu-ți permiți. OK, ne certăm, dar tot împreună trebuie să lucrăm. Nu avem ce să facem. Încercam de fiecare dată să ne creăm cadrul cât mai bun. Și să ne simțim ca acasă. Să fim calde una cu cealaltă. Ne-am respectat reciproc.

Loredana Dinu și momentele în care a vrut să renunțe: „Oho! Atunci școala rămâne singura investiție”

- Au existat momente în care ai vrut să renunți?
- Oh, da, și foarte, foarte multe.

- Serios?!
- De cel puțin de cinci, șase ori cu siguranță. Majoritatea au fost în perioada junioratului. Odată ce creșteam și cerințele la școală erau din ce în ce mai mari. Timpul pe care trebuia să-l aloc sportului era și acela mai mare. Îmi era foarte dificil.

- Pentru că voiai să le faci foarte bine pe ambele.
- Dacă simțeam într-o zi că nu sunt la fel de pregătită la școală cum aș fi dorit și venea un 8, era tragedie! Tata nu mi-a cerut note mari sau să iau premiul întâi... Dar mi-a transmis să fiu din ce în ce mai bună.

- A simțit că poate avea încredere în tine.
- Se simțea foarte mândru și voiam să-l fac mândru. Cu excepția perioadelor în care aveam competiții și nu eram în țară, noi eram foarte conștiincioase. Dar în momentele acelea în care veneau note mai mici sau simțeam că mi-e mai greu, bineînțeles că prima reacție era: "Gata, nu mă mai duc la scrimă".

- Școala rămânea principalul lucru.
- Bineînțeles. Și le spun copiilor: "Întâi școala și apoi vin antrenamentele". Sportul se poate întrerupe în urma unei accidentări... Sau poate nu mai e pasionat copilul de sportul respectiv. Și atunci, cred că școala rămâne singura investiție. Sau prima investiție în pregătirea lui pentru mai departe.

Loredana Dinu, culise din spatele succesului: „Am mers la psihoterapeut... Aveam cărticele cu mine și îmi tot subliniam tot felul de chestii!”

- Voi i-ați avut pe antrenori și ca psihologi. Acum este la modă treaba asta cu mental coaching-ul. Ți-ar fi priit și ție să ai o persoană care să se ocupe numai de așa ceva?
- Cu siguranță. La scrimă nu prea auzeai să meargă cineva la psiholog sportiv. Însă eu, chiar în perioada cu Bacalaureatul, am mers pentru prima dată la psihoterapeut din proprie inițiativă.

- De ce?
- Acela a fost și momentul în care am început să am deschiderea aceasta către a lucra cu persoană specializată. Antrenorii erau eroii noștri, dar să fim realiști, nu aveau pregătirea necesară să fie și antrenori, și psihologi. Uneori și părinți, dar și nutriționiști, preparatori fizici.

- Acum lucrurile s-au schimbat foarte mult.
- S-a definit mult mai bine fiecare dintre aceste domenii și sunt mult mai clare. Chiar în cadrul federațiilor funcționează această abordare. Începând să lucrez cu psihoterapeut și văzând beneficiile, am avut o altă deschidere, de multe ori și față de colegele mele.

- Ai avut și când erai la echipa națională?
- În jurul anului 2011, 2012, în perioada Jocurilor Olimpice de la Londra. Cred că acela a fost momentul în care am lucrat prima dată cu un psiholog sportiv în cadrul organizat. Dar niciuna dintre noi nu am reușit să ne apropiem de persoana respectivă.

- Interesant, dar de ce?
- Poate, pur și simplu, nu a fost o alegere bună și persoana aceea n-a știut să ne câștige încrederea. Dar când am revenit în 2015, am început să lucrez cu un alt psiholog sportiv.

- Ne poți da niște detalii, cum v-a ajutat, ce rol a avut?
- Foarte important. Și în cantonamente venea cu noi, observa dacă se iscă mici conflicte. Orice competiție mare aduce și această presiune pe umerii sportivilor. Competiții în care să-mi împlinesc dorințele personale, că pentru asta am muncit. Bineînțeles că voi aduce fală și un rezultat important pentru România, dar eu mă pregătesc zilnic, nu pentru a fi pe podium pentru România, ci să fiu pentru mine.

- Interesant.
- Și atunci, venind cu noi în cantonament, a început să ne și cunoască și să lucreze personalizat cu fiecare. Eu, chiar separat de lucrul cu ea, am lucrat și am făcut și Theta healing. Am fost foarte deschisă către zona asta de a-mi întări mentalul cu metodele pe care le-am găsit la momentul acela utile.

- Spune-ne, te rog...
- O secundă. Vreau să punctez că pe lângă faptul că am lucrat cu psihologi, eu am și citit foarte mult. Chiar și în perioada Jocurilor Olimpice, în perioada competițiilor de dinainte, aveam cărticele cu mine și îmi tot subliniam tot felul de chestii. Am ajuns la ideea și la concluzia că mentalul este cel care schimbă tot.

Cât de importantă este nutriția în scrimă? „Regim strict?! Nu, în niciun caz!”

- Dar nutriția cât de importantă este? Spune-mi câteva alimente pe care le-ai scos din dieta ta sau pe care le-ai introdus și în timp ce erai sportivă, și după ce te-ai retras?
- Nu am. Scrima nu este atât de limitativă. Nu trebuie să avem un anumit număr de kilograme. Ceea ce simți atunci când te îngrași sau slăbești este că se pierde din viteză. Pierzi din alte calități și atunci știi că tu te simți bine la o anumită greutate. Eu la o anumită greutate, colegele mele la o altă greutate.

- Dar ați avut vreun regim, ceva?
- Niciodată. Chiar de foarte multe ori mergeam în cantonamente cu sportivele de la judo, iar ele aveau perioada aceea de slăbire când aveau și proba de cântar. În fiecare seară la o anumită oră mergeau și se cântăreau. Mi se părea un calvar! Nu știu dacă aș fi reușit așa de-a lungul vieții, să fac un sport unde partea asta de nutriție trebuia să fie foarte strictă.

- Bine, dar și voi aveați totuși niște limite, nu?
- Într-adevăr! Nu mâncam prăjeli, nu mâncam gras, dar ne mai răsfățam cu un desert dacă asta ne era pofta. Mai ales că antrenamentele erau istovitoare. Schimbam mai multe rânduri de haine la un antrenament pentru că transpiram. Costumele noastre fiind groase, dar și din cauza efortului. Într-adevăr, în perioada adolescenței mi-amintesc că îmi cumpărasem niște pantalonii de neopren. Ceva de vis să stai în ei la 40 grade!

Dezvăluiri despre viața de mamă: „Are foarte multă nevoie de iubire. Are multe momente în care are salturi mentale plus teama de abandon”

- Ce este mai dificil? Să fii pe planșă sau să fii mămică?
- O întrebare foarte bună. Am o perioadă în care Iris, fetița mea, are foarte multă nevoie de iubire, atenție. Are multe momente în care are salturi mentale plus teama de abandon care e specifică vârstei. Uneori mă simt puțin copleșită că am mereu un omușor în umbra mea și nu pot face nimic singură. Nu privesc asta ca pe ceva dificil. Pur și simplu o iau ca atare și încerc în momentele alea în care îmi vine să răsuflu să mă gândesc la ea, fiindcă cred că ei îi este mai greu. Încerc să fac față, dar nu pot să spun că mi-e greu. Ori pentru că am fost eu învățată să nu accept că mi-e greu. Le iau ca atare și știu că dacă sunt cu ea și fac eforturile astea, îi vor fi foarte utile și o vor ajută să se dezvolte într-un mod frumos și sănătos.

- O să o duci la scrimă?
- Da, chiar îmi doresc să o duc în sală. Acasă mi-am expus câteva dintre medalii și deja văd că e conștientă și mă întreabă uneori: "Mami, ai câștigat medalii?".

- E cuminte sau face și prostioare?
- Astăzi nu a vrut dimineață să meargă la un atelier de muzică. Eu aveam alocată o oră în care trebuia să fac niște lucruri prin casă și i-am spus: "Te rog eu, uite, ora asta încearcă...". I-am spus așa, la nivel de teorie, că nici nu credeam că o să stea liniștită.

- Și ce-a făcut?
- S-a dus și și-a luat o cărticică. Am niște reviste sportive, cred că din 2016. Într-o zi am avut mai mult timp liber și i-am arătat, că mă întreba: "Cine-i mami?". Ea vorbește foarte bine și avem dialog deja destul de profund. Și ajunsese la pagina cu Alex Bologa, care este și el medaliat la Jocurile Paralimpice. Uitase cum îl cheamă: "Mami, cine e?".

- I-ai spus?
- Nu. Și-a amintit că are probleme la ochișori și mă întreba: "Și ce medalii a câștigat?". Și uite cumva se familiarizează cu zona asta a sportului.

- Face vreun sport acum?
- O duc la înot de ceva timp. Aș dori în viitorul apropiat să o duc la balet. După care, când va fi ea pregătită, să o duc și la scrimă. Bineînțeles că la scrimă recomandăm să vină copiii mai târziu. În plus m-a văzut de vreo două, trei ori la televizor și îi place. Nu știu dacă înțelege că nu sunt lângă ea și că sunt la televizor, dar cumva își creează o imagine de ansamblu cu ce rezultate a avut mami și ăsta e doar începutul.

- Am ajuns la final și vreau să ne spui trei femei care te-au inspirat în carieră și în viață.
- Laura Badea, pe care o asaltam pentru autografe și cred că ea este imaginea mea feminină ca idol, așa, din zona sportului. În general, să știi că admir femei din toate zonele, adică nu pot să spun că doar din sport. Întotdeauna la femei am apreciat căldura și modul în care se exprimă cu empatie. De când sunt și eu mamă am văzut că o mamă trece prin foarte multe încercări, mai ales în primii două ani, în care nici nu știe cum se întâmplă lucrurile. Am apreciat femei de lângă mine care pur și simplu la momentul respectiv au venit să-mi dea un sfat sincer așa, de la femeie la femeie.

- Deci Laura Badea.
- Ca imagine, cred că Laura mi-a rămas și-mi va rămâne pentru că e un nume în scrima românească. Laura este caldă, empatică și însumează toate calitățile pe care le-am spus. Nu întâmplător am ales-o. Și admir fiecare femeie care pe zona ei încearcă să facă lucrurile cât mai bine.

Flash News: cele mai importante reacții și faze video din sport
Citește și:
Dan Negru, interviu EXCLUSIV: „Femeia avea coșciugul copilului pregătit, nu uit niciodată ce a făcut Becali” » De la Hagi la Iosif Sava sau o ofertă politică: „Mi-au propus Primăria Timișoarei, mă uitam după camere TV”
Special
Dan Negru, interviu EXCLUSIV: „Femeia avea coșciugul copilului pregătit, nu uit niciodată ce a făcut Becali” » De la Hagi la Iosif Sava sau o ofertă politică: „Mi-au propus Primăria Timișoarei, mă uitam după camere TV”
Românul de 4 milioane de euro, OUT » A rămas fără echipă, oficial: „Sunt recunoscător”
Stranieri
Românul de 4 milioane de euro, OUT » A rămas fără echipă, oficial: „Sunt recunoscător”
Îl recunoști? » Imagini geniale cu șeful din Superliga la 14 ani: „Primul idiot din generația mea care a învățat să facă asta”
Superliga
Îl recunoști? » Imagini geniale cu șeful din Superliga la 14 ani: „Primul idiot din generația mea care a învățat să facă asta”

Dan Negru, interviu EXCLUSIV: „Femeia avea coșciugul copilului pregătit, nu uit niciodată ce a făcut Becali” » De la Hagi la Iosif Sava sau o ofertă politică: „Mi-au propus Primăria Timișoarei, mă uitam după camere TV”

Daniel Oprița, singurul antrenor invincibil din primele două ligi, s-a destăinuit în Gazeta: „Dacă tot n-avem drept de promovare, le-am spus un lucru” + „Sportiv, Steaua a mers cu același nucleu până în Liga 1”


Comentarii (5)
WelshW
WelshW  •  13 Septembrie 2024, 19:01
Postat de Van_Basten pe 13 Septembrie 2024, 15:05

Randomel, cand esti prost de mic, la maturitate doar te joci.

eu doar fac misto de tine,a durat ce ti-am spus,de aia plangi.

Van_Basten
Van_Basten  •  13 Septembrie 2024, 15:05
Postat de WelshW pe 13 Septembrie 2024, 00:40

***

Randomel, cand esti prost de mic, la maturitate doar te joci.

WelshW
WelshW  •  13 Septembrie 2024, 00:40
Postat de _Van_Basten pe 12 Septembrie 2024, 23:41

O femeie inteligenta si frumoasa.

***

Acest comentariu a fost moderat deoarece continea limbaj vulgar sau jignitor.

Vezi toate comentariile (5)
Comentează