SPECIAL „Un eșec m-a învățat succesul” » Olimpica Mălina Călugăreanu vorbește franc despre ambiție și o serie de lupte interioare: „Nu e ușor să ai ca partener de viață tot un scrimer”

Mălina Călugăreanu a fost singură scrimeră care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Paris, desfășurate în vara care tocmai s-a încheiat. Floretista a salvat onoarea țării noastre, care era la un pas de a nu se califica la competiția supremă a scrimerilor pentru prima oară din 1928 încoace, obținând biletul pentru Paris în urma turneului de calificare din Luxemburg, în luna aprilie.

- Mălina, pentru mulți ești omul care a luat-o de la capăt de mai multe ori în carieră. Cum te simți acum, după Jocurile Olimpice și după vacanță?
- Din fericire, nu se pierde nimic într-o lună și jumătate de vacanță. Dar simt că trebuie s-o iau de la zero în primul rând din punct de vedere emoțional. Trebuie să depășesc toate dificultățile pe care le-am întâlnit în ultimii patru ani și să mă concentrez asupra următorului ciclu olimpic.

- Dacă tot vorbim despre aspectul emoțional, cât de mult te-a ros, emoțional vorbind, acel concurs de calificare din Luxemburg, în urma căruia ai ajuns singura scrimeră care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Paris 2024 și care a semănat cu un thriller?
- Într-adevăr, dintre toate competițiile la care am participat de-a lungul carierei, ultimul concurs pentru calificarea la Olimpiadă a fost cel mai dificil, pentru că îți dai seama că aceea e ultima șansă care te trimite acolo. Este cea mai grea competiție din punct de vedere psihic, deși nivelul nu este la fel de ridicat ca în etapele de Cupe Mondiale. Aici, cam toate sportivele prezente erau la același nivel - eram, practic, în clasament una după alta... 21, 22, 23, adică diferența de valoare dintre noi era infimă. Însă emoțiile sunt atât de puternice, încât acolo se remarcă diferența. E o luptă foarte dură, pentru că fiecare își dorește să obțină locul de la Jocurile Olimpice. Dacă la orice alt concurs mergi și zici: „E OK că sunt pe podium”, aici trebuie să fii numărul 1.

- Cum ai ales floreta și cine te-a împins pe tine pe drumul acesta?
- Eu am fost o fire sportivă de mică - am făcut dansuri înainte de a mă apuca de scrimă. Sora mea făcea scrimă, iar o mai însoțeam uneori la sală, atunci când aveam liber de la dansuri. Ea s-a oprit însă atunci când a intrat la liceu, însă eu am continuat. Nu am ales neapărat floreta, ci doar mi-am urmat sora - ea făcea floretă, am făcut și eu. Nu m-a întrebat nimeni ce armă aș prefera, dar cred că este singura armă dintre cele trei care mi se potivește. Pe parcurs am încercat să mai fur și câteva dintre elementele tehnice caracteristici sabiei, dar, una peste alta, sunt convinsă că am fost făcută pentru floretă și floreta pentru mine.

Sora Mălinei Călugăreanu a îndreptat-o, fără să vrea, spre scrimă

- Deci sora ta a fost omul-cheie la început. Ce alți oameni au mai venit, pe parcurs?
- Țin minte și acum că, la început, când am început scrima, cei de la CSA Steaua aveau foarte multe echipe la nivel de copii și juniori. Aveau nevoie de rezervă la cea de-a patra echipă, cred. Antrenorul m-a întrebat dacă vreau să vin și eu. Pe atunci, nu făceam antrenamente organizat, nu mă duceam la pregătire ca un copil conștiincios, m-am dus la acel concurs doar pentru distracție și colectiv. Dar, din pur noroc și, poate, puțin talent, am reușit o clasare în primii opt, fără prea multe antrenamente. Atunci am făcut pasul spre centrul de cadeți și juniori. În acel moment, părinții m-au pus să aleg între scrimă și dansuri. Aveam 13 ani, iar antrenorii mi-au spus că, dacă mă țin de scrimă, o să câștig următorul campionat. Și exact așa a fost - poate a fost întâmplare, poate nu, dar chiar am câștigat următoarele „naționale” de copii.

- Te-ai apucat destul de târziu de scrimă.
- Da, la 12-13 ani. Acum copiii vin la sală la vârste mult mai mici.

- Ai o medalie de bronz la Jocurile Europene din 2023. Cât de mult te-a impulsionat medalia această, cât de mult te-a ajutat să ajungi la JO de la Paris?
- De fapt, medalia de la Jocurile Europene a însemnat relansarea mea în viața de sportiv. Mă aflam într-un impas când am reușit această performanță. Cu două săptămâni înainte, avusesem Campionatele Europene, unde nici măcar nu ieșisem din grupe, lucru care nici nu mai știu de când nu mi se mai întâmplase. Eram destul de dezamăgită și luasem hotărârea să nu mai fac scrimă până la Campionatele Mondiale de la Milano, pentru că acolo urma să ne prezentăm și cu echipa și ar fi fost greu pentru fete să mă retrag înaintea competiției. Eram convinsă că mai am fix aceste două concursuri și mă las de scrimă. Dar am luat turneul etapă cu etapă, am trecut pe rând de fiecare adversară. Chiar și după ce m-am văzut cu medalia la gât, eram convinsă că o să mă las de sport și mă bucuram că-mi termin cariera atât de frumos.

- Ce te-a făcut să te răzgândești?
- La Mondialele de la Milano am reușit să mă clasez printre primele opt sportive, fără să sper la această performanță. Locul obțiinut la Mondiale m-a propulsat în lupta pentru calificarea directă la Jocurile Olimpice. Orgoliul și dorința nu mi-au mai dat voie să fac pasul înapoi.

- La Paris, în turneul olimpic, ai ocupat locul 14. Nu este puțin lucru. Visai la mai mult?
- Da, și la Paris obiectivul meu era tot o clasare în Top 8. Însă știam ce adversare am, era dificil cu oricine aș fi căzut. Eram însă încrezătoare că pot s-o bat inclusiv pe italianca Alice Volpi, cea care m-a eliminat de pe tabloul de 16. În confruntările directe era deja peste mine, însă am crezut până în ultimul moment că o pot învinge. Experiența ei și-a spus cuvântul. Nici eu nu duc lipsă de experiență de concurs, dar cred că ea era mai obișnuită cu genul acela de presiune. Totuși, evoluția mea de la Paris mă face să mă gândesc la cea de la Los Angeles.

Mălina Călugăreanu: „Am înțeles ce a însemnat calificarea la Rio când am pierdut-o pe cea de la Tokyo”

- Aici voiam să ajungem. Nu te văd deloc demotivată, ai lăsat în urmă Parisul și privești către Los Angeles.
- Mi-ar plăcea să ajung și la cea de-a treia Olimpiadă din carieră. Prima mea ediție de Jocuri Olimpice a fost cea de la Rio de Janeiro 2016, când aveam 19 ani. A fost o experiență foarte plăcută, surprinzătoare și pentru mine, și pentru antrenorii mei. Dar aceea a fost Olimpiada unde am căpătat experiență, unde am încercat să înțeleg ce presupune acest concurs atât de important. La Paris, în schimb, m-am dus în calitate de sportiv de performanță, antrenat la cel mai înalt nivel, având un obiectiv bine stabilit. Faptul că nu am reușit să-mi ating acest obiectiv mă face acum să muncesc și mai mult, cu o și mai mare dorință de a reuși la Los Angeles.

- Revenind puțin la turneul de calificare pentru JO de la Paris - te-am urmărit asalt cu asalt și mi s-a părut că te-ai dus acolo foarte pregătită. Și adversarele tale erau la fel, miza fiind una foarte importantă. Mi s-a părut că ai dat dovadă de mult sânge-rece, de aceea aș vrea să te întreb: de ce calități are nevoie un scrimer, în general, și un floretist, în particular?
- Sincer, niciodată nu m-am gândit dacă-mi sunt necesare anumite calități. Psihicul contează foarte mult, căci mă aflu la nivelul la care toate sportivele sunt bine pregătite din punct de vedere fizic, tactic și tehnic. Așa că starea emoțională e deosebit de importantă. Eu lucrez intens, de multă vreme, cu psihologul lotului. Așa am reușit în competiția de calificare să-mi mențin acea față neutră și pe dinăuntru să fiu cât se poate de calmă, ca să fac ceea ce trebuie și ca să-mi văd adversarele din toate punctele de vedere. Să observ când se deconcentrează.

- Cum ar fi în finala de la Luxemburg.
- Da, unde am tras cu o sportivă pe care o mai întâlnisem în competiții (n.r. - britanica Carolina Stutchbury). Știam cum să abordez meciul, o mai bătusem, dar ea a schimbat stilul. Așa că m-a dominat în primele două reprize, pentur că eu nu am reușit să mă adaptez. Însă am fost foarte, foarte calmă. Acesta cred că este unul dintre atuurile pe care le-am avut: calmul - o calitate pe care orice scrimer ar trebui s-o aibă. Îți trebuie și o anumită inteligență motrică și nu numai. Este un adevărat sport al minții, pentru că trebuie să dejoci planul adversarului. Trebuie să gândești cu un pas înaintea lui - ce o să facă, cum o să reacționeze, unde o să urmeze parada lui? Din puncte de vedere fizic, nu cred că-ți trebuie o anumită calitate. Cei înalți au o alonjă și o fandare mai lungă, cei scunzi sunt mai rapizi. Dar trebuie să te adaptezi la orice adversar pe care-l ai.

- Poate aceasta este una dintre marile încercări din scrimă - pe unii adversari îi cunoști mai bine, pe alții nu ajungi să-i cunoști decât în concurs.
- Poate că aici intervine cel mai mult calitatea despre care vorbeam, inteligența, completată de viteza de reacție, care-ți trebuie neapărat ca să te poți adapta la un sportiv nou.

Mălina Călugăreanu: „În scrimă, tu ești cel mai mare adversar al tău”

- În cariera ta, la nivel fizic, psihic, emoțional, care sunt obstacolele pe care le-ai întâlnit? Ai avut vreodată tendința de a spune: „Mă retrag”, ”Nu mai vreau”, ”Nu mai contează atât de mult pentru mine”?
- De obicei, aceste gânduri despre renunțare apar în urma unui eșec, în urma unui regres. De fiecare dată încă mi-am găsit puterea de a mă reîntoarce pe planșă și de a continua. Mi-am dorit să mă las de sport când am simțit că nu mai progresam. Exact asta mi s-a întâmplat cu un an înainte de calificarea la Jocurile Olimpice, deci în 2022. A fost un moment foarte greu, dar l-am depășit cu ajutorul întregii echipe - tehnicieni, psiholog, colege.

- Și familia?
- Familia mea m-a susținut necondiționat, ca întotdeauna, și așa am regăsit forța de a reveni în sală. Am ajuns la concluzia că, pentru mine, cel mai mare obstacol este mentalitatea mea. Mi-e teamă de eșec, dar în ultima vreme am învățat s-o stăpânesc și să mi-o gestionez foatrte bine. Aceasta e marea problemă - nu adversarul, pentru că orice adversar are tot două mâini și două picioare. Eu sunt - sau eram - marea mea problemă, cu mine trebuia să mă lupt, mai întâi de toate. Este cea mai grea luptă dintre toate - deși ești într-un sport de combat, în care ai adversar direct, cel mai mare adversar al tău ești tu însuți.

- Cum te-a ajutat scrima în viața din afara planșei?
- M-a disciplinat foarte mult. Dacă nu aș fi făcut sport de performanță, poate nu aș fi fost atât de organizată sau de riguroasă în ceea ce fac. Pentru că am început să trăiesc de timpuriu după un anumit program, mi-am organizat foarte bine și viața privată. A trebuit să fac antrenamentele să se îmbine cu școala, să am un program anume. De pildă, în anul în care am dat bacalaureatul, am avut doar o lună la dispoziție să învățăm. Țin minte că am scris totul pe niște coli pe care le-am lipit pe ușa șifonierului: la ora cutare mînânc, la ora cutare citesc comentariile la română, acum mă duc la antrenament, acum dorm.

- Până la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, care sunt următorii pași ai pregătirii tale?
- Este încă devreme și lucrurile încă nu sunt bătute în cuie. Nu știm exact la ce competiții vom merge. Noi am reînceput antrenamentele - asta e sigur. În octombrie va fi Cupa Europei, unde vom participa cu echipa Stelei. Cu lotul național, avem un concurs-satelit în Barcelona și două etape de Cupă Mondială - una în Europa și alta în Asia. Între acestea, cantonamente și pregătire aici, în Sala Floreasca.

Dansul, sportul părăsit în copilărie, va rămâne mereu o pasiune pentru Mălina Călugăreanu

- Mai încap și alte pasiuni în viața ta, în afara timpului pe care-l petreci pe planșă? Cum gestionezi planurile legate de familie, de vacanță, de relaxare?
- Pasiuni are oricine și, indiferent cât este de aglomerată viața noastră, le facem loc în ea. Pentru mine, dansul a rămas și acum un hobby, dar din păcat nu ajung să mă înscriu la niște cursuri pe care mi le doresc demult. Însă dansez cu orice ocazie - unele antrenamente le înlocuiesc cu o oră de zumba sau de aerobic - orice implică muzică și mișcare. În timpul liber îmi place să mă relaxez citind o carte. Când este și Iuli acasă, mai ieșim la plimbări.

- Cum e să ai ca partener de viață un om care face același lucru ca tine, dar cu program totuși diferit?
- Din sperspectiva înțelegerii în cuplu, e foarte bine că amândoi avem aceeași ocupație. Pentru că ne putem susține unul pe altul în cunoștință de cauză. Nu facem aceeași armă, dar ne dăm sfaturi unul celuilalt. Iulian m-a ajutat mult, înaintea Jocurilor Olimpice, să-mi îmbunătățesc deplasarea pe planșă, ajutându-mă cu anumite exerciții pe care le face el. E foarte bine să fim amândoi cu aceleași obiective, pentru că ne sprijinim unul pe altul. Dar e și greu, pentru că nu apucăm să ne vedem cât am vrea - ne întâlnim între două antrenamente, între două cantonamente, între două concursuri. De multe ori, unul e în cantonament, iar celălalt - acasă. Poate că tocmai acest program, care nu le lasă să ne vedem foarte des, ne-a oferit și libertatea de a fi cine suntem, să nu ne sufocăm reciproc.

- Ești și studentă...
- Da, sunt din nou studentă. Am terminat deja studiile de licență și de master în kinetoterapie și acum m-am înscris la cursurile de Sport și performanță motrică, la UNEFS. Nu mă potolesc cu învățatul, se pare că o să studiez mult și bine.

- Care sunt cele mai plăcute amintiri din cariera ta?
- Cea mai frumoasă rămâne calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro. Pur și simplu, nu conștientizam nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu. Toată lumea era foarte bucuroasă, iar eu le spuneam: „E un concurs ca oricare altele”. Nu a reprezentat ceva special pentru mine, de-abia mai târziu am înțeles importanța acestei competiții. De fapt, cred că am înțeles importanța calificării la Rio când am pierdut calificarea la Tokyo. Un alt moment frumos din scrimă este cel în care m-am redescoperit și am hotărât să continui - acel moment de cumpănă din 2022, pe care mă bucur din suflet că am reușit să-l depășesc. Lucrurile pozitive din viața de sportivă au atârnat mult mai greu în balanță față de cele negative. Sunt încă în sală și mă bucur de ceea ce reprezintă sportul acesta. Aceste îndoieli te fac să te bucuri mult mai mult de o reușită.

- Și cele mai urâte?
- Nu pot spune că am avut momente urâte. Clipe mai grele, da, au fost - a trebuit să țin pasul cu scrima la nivel înalt, dar și cu școala. Aveam examen de licență, dar focusul meu era pe antrenamente. Un alt moment greu a fost trecerea de la competițiile de juniori la cele de seniori - este cu totul altceva. Terminasem junioratul pe locul 1 în clasamentul mondial, eram obișnuite să plecăm la concursuri de juniori și să nu întoarcem de-acolo fără medalie - fie individual, fie cu echipa. Momente urâte nu au fost, doar momente care m-au făcut să-mi pun unele semne de întrebare.

- Poate că e prea devreme, totuși o să te întreb: echipa de floretă fete a României vrea calificarea la Jocurile Olimpice de la Los Angeles 2028?
- Bineînțeles. Echipa îți dorește asta - echipa extinsă, nu doar sportivele. La Paris am fost destul de departe de o calificare. Dacă ajungi la o Olimpiadă cu echipa, cresc și șansele de a obține ceva pe plan individual.

- Cum e colaborarea ta cu antrenorul Virgil Sălișcan?
- Lucrăm cu Virgil de foarte, foarte mult. Când a venit el la lot, ne antrenam cu Petre Ducu și Florin Gheorghe. Între timp, Sălișcan a devenit antrenor principal. A fost și este o colaborare bună, îl cunosc e când era și el sportiv. În timpul concursurilor comunicăm eficient. Este un antrenor tânăr și acesta este un atu, este entuziast și are putere de muncă.

• (P) UniCredit Bank, sponsor al Federațiilor Române de Canotaj, Scrimă și Polo