INTERVIU FAKE NEWS în sport » Pe 23 august, un interviu cu scriitorul Ioan T. Morar despre marile minciuni din Epoca de Aur: „Am văzut un document strict secret care arăta cum România fura competiția”

În peste jumătate de secol de comunism, nimic nu a scăpat narațiunilor false ale Partidului. De aceea, Gazeta Sporturilor a folosit acest 23 august pentru a-l invita la un dialog amplu pe scriitorul Ioan T. Morar, 68 de ani, membru al grupului Divertis și fondator al Academiei Cațavencu, autor al unei cărți ce are ca subiect fix marile fake news din Epoca de Aur.

A ieșit o discuție vie despre sportul „roșu”, cu povești tragicomice despre competiții falsificate, ziariști corupți, cenzură și poezii trucate, prin care se perindă sportivi locali, precum Marius Lăcătuș, Rică Răducanu sau Ladislau Boloni, dar și nume cu rezonanță globală, ca marele Cassius Clay. O privire de ansamblu asupra vechiului regim și a moștenirii lăsate în majoritatea celor care i-au supraviețuit.

Sprânceana lui Nicolae Ceaușescu și piramida de 23 august

- Domnule Morar, ați participat la vreo manifestație de 23 august? Ce reprezenta un asemenea eveniment?
- 23 august era o „sărbătoare” cu puternică tentă sportivă, pentru că se făceau tablourile alea uriașe, sincron, în care intrai și deveneai o parte din sprânceana lui Nicolae Ceaușescu. A existat chiar și o poezie în acele vremuri: «Ceaușescu suntem toți». Era ziua în care, profesori sau elevi, toți ne întrerupeam vacanța și ne pregăteam pentru manifestație. Am făcut în vreo 3 ani pregătiri pe stadionul Gloria din Arad exerciții „de scriere”, să ne iasă perfect Ceaușescu-PCR. Când venea momentul, bineînțeles că Ceaușescu nu era în tribune, ci asista doar tovarășul prim-secretar. Eram antrenați să facem tot felul de giumbușlucuri.

- Cum ar fi?
- Mi-aduc aminte când eram elev de liceu, în prima promoție a Liceului de Chimie din Arad. Am participat în piesa de teatru de 23 august, precum și în montajul literar, după care am vrut să particip și la «piramidă”. Piramida era un triunghi de corpuri ridicate unul peste celălalt, iar la final, un tip micuț, care făcea lupte la categoria 48 de kilograme, trebuia să se ridice și să fluture vioi un drapel frumos! A ieșit totul la probe, dar când chiar am urcat pe scenă, ne-am dat seama că aceasta era cu un metru-jumate mai înaltă decât la repetiții, iar sus era o minicortină! Așa că omul nostru s-a ridicat cu stegulețul în vârful piramidei, dar a atins tavanul când a început să-l fluture! În plus, din cauza cortinei, nu se vedea, așa că a început să-l fluture în jos, nu în sus! Ei, asta e o imagine pe care eu o am din comunism, o imagine despre „performanța” de atunci, despre festivismul, despre toate lucrurile astea.

Competiția în care România a furat intensiv: „Era un atlet la maraton, se zvonea că fusese schimbat pe traseu, nici Țopescu nu știa cine e”

- Domnule Morar, e sportul singurul domeniu din comunism în care lucrurile s-au făcut mai bine sau e și acolo ceva fake news?
- Dacă vrem să discutăm despre fake-urile din sport, din Epoca de Aur, vă voi spune o poveste. Am fost unul dintre redactorii unui ziar unic, Universiada 81, o publicație care a apărut în 11 numere și care, surprinzător, nu a „beneficiat” de o cenzură aprofundată. A fost un ziar ceva mai liber decât celelalte, care a analizat competiția internațională de la București. La aproximativ un an după întreceri, împreună cu Ioan Groșan și cu alți redactori ai ziarului, urma să scriem o carte a Universiadei. Atunci ni s-au pus la dispoziție foarte multe documente. Printre ele, un document strict secret primit de la Comitetul de Organizare. Conținea o listă de sportivi și avea câteva coloane: vârsta reală - vârsta propusă, studii reale - studii propuse ...

- Practic, măsluiseră participanții.
- Exact. La Universiadă, sportivii trebuiau să aibă o anumită vârstă, să fie într-un anumit ciclu de studii, adică elevi de liceu în anii terminali etc. Astea erau criteriile. Dar la noi era un fake în serie. De altfel, au existat și niște surprize majore în competiții. La proba de maraton, s-a zvonit că sportivul român a fost înlocuit pe traseu. A intrat într-o Salvare și, după colț, a coborât altul. De altfel, nici măcar Cristian Țopescu, cel care comenta evenimentul, nu l-a recunoscut pe sportivul nostru, nu-i știa numele și nici cum a ajuns printre favoriți. Nimeni nu se aștepta la asemenea rezultate. Deci „studii reale, studii propuse”. Ca la politicienii de azi. Studii reale, studii declarate.

+15 FOTO

- Credeți că tipul ăsta de abordare se întindea și în sportul general?
- Eu cred că da. Aduceți-vă aminte de episodul Rodion Cămătaru - Rapid. Când trebuia să iasă golgheter și a dat câte goluri erau suficiente, iar Rapidul a căzut în B. Rememoram episodul cu Toni Grecu. Tribuna Rapidului cânta pe două voci: „Cine ne-a băgat în B, Ceaușescu PCR”. Sau povestea cu Scorniceștii lui Mitică Dragomir. Când trebuiau să bată cu 16 goluri avans, au făcut-o și s-au dus la vestiare, dar au aflat că echipa cu care se duelau la retrogradare a marcat și ea pe alt stadion. Așa că Dragomir a scos echipa după ce făcuse duș, ca să mai marcheze două goluri. Dar falsurile nu se opreau pe teren.

- Adică?
- Să ne gândim la admiterea suspectă a fotbaliștilor în facultate. Rică Răducanu se pare că a întrebat dacă poate să facă mai întâi facultatea și apoi liceul. Dar în zilele noastre sunt și oameni care au terminat bacalaureatul la 37 de ani și au ajuns destul de departe, nu ne mai mirăm. Un alt fals e că sportivii erau angajați în diferite companii de stat. Jucătorii de la Rapid ocupau posturi de acari în CFR sau mai știu eu ce. Deci erau angajați și jucau fotbal, dar blocau un post în CFR. Era un fake în același timp. Și marile recompense din sport erau fake. Când o echipă se califica într-un eșalon superior, ce primeau jucătorii? APROBARE de butelie. Nu butelie, ci aprobare. Chiar și naționala primea aprobare de ARO. Jucătorii luau aprobarea și o vindeau vreunui samsar, care o dădea mai departe vreunui cioban din Mărginimea Sibiului, la preț mult peste valoarea mașinii. Un fel de performanță cu plata în natură. Îmi aduc aminte de o poveste și cu Lăcătuș, de la un meci al României, terminat cu victorie. A venit tovarășul general Oțelea, care era și șef pe la Ministerul Sporturilor. Le-a citit jucătorilor telegrame de la oamenii muncii: „Felicitări”, „Succes” etc. Și se pare că Lăcătuș ar fi întrebat: „Tovarășe, dar Telexul ăsta nu bate și cifre?”. Lăcătuș se pare că era mai practic, le spunea de fapt: „Tovarăși, dar bani nu primim și noi?”.

30 de medalii de aura luat România la Universiada din 1981. A fost întrecută doar de Uniunea Sovietică, cu 38, dar a învins Statele Unite ale Americii, care s-au oprit la 29

Ioan T. Morar: „Poate sportul de performanță era o formă superioară de supraviețuire”

- E, totuși, o chestie foarte ciudată, pentru că în timp ce în anii '80 societatea se scufunda în toată sărăcia și toată mizeria comunismului, sportul obținea unele dintre cele mai strălucitoare rezultate. Avem Steaua '86, avem Olimpiada din '84 ... Sportul e un argument favorit al nostalgicilor. Cum vedeți asta?
- Poate chiar sărăcia era un catalizator. Depuneai un efort, luptai și obțineai ceva, mai vizitai o țară, mai aduceai un aparat video. Poate sportul era o formă superioară de supraviețuire. Sunt prieten bun cu Dragomir Cioroslan, care a luat bronz la haltere la Los Angeles 1984, iar acum este director de strategie și dezvoltare în cadrul Comitetului Olimpic American. Știți câți dolari alocă guvernul american sportului olimpic? ZERO. Comitetul functionează prin sponsori, iar sportivii de la lot vin din universități, care reprezintă adevărata bază de selecție a marilor campioni, nu fabricile, ca la noi. Au și baze sportive extraordinare, iar sportivii chiar învață în școli. Dictaturile, sistemele colectiviste, au imaginarul ăsta al oamenilor sănătoși, vânjoși, făcuți de partid să lupte cu adversari închipuiți sau neînchipuiți, nu vor oameni neapărat mobilați intelectual. Dar cred că la noi a fost mult ADN individual. Sigur că ți se dădea un echipament, o masă etc, dar cele mai multe din marile nume s-au ridicat datorită lor, nu sistemului.

„M-am apucat de lupte ca să ajung la București și să-l întâlnesc pe poetul Marin Sorescu”

- Citeam undeva că ați făcut lupte în tinerețe. De unde povestea asta?
- În timpul liceului, la Arad, făceam diferite exerciții fizice. Aveam o bară acasă, făceam tracțiuni, puteam să umblu și în mâini, m-am dezvoltat destul de mult. Într-o zi, a venit unul din profesorii noștri de sport și a zis: «Băi băieți, există o cupă la lupte libere pentru liceele de chimie (completează: între noi fie vorba o chestie cam bizară! De ce lupte libere la chimie?). Dacă vreți, se merge la București. Nu sunt alte calificări, direct la București!». Eu aveam un prieten în Arad care mi-a spus că a fost la București și l-a văzut pe poetul Marin Sorescu, iar eu eram foarte pasionat de poezia lui. Mai aveam un coleg, pe Ioji Czege, și el pasionat, așa că i-am zis: «Hai să mergem la lupte». Pe mine m-au pus la categoria de 68 kg. Am mers la clubul Rapid din Arad și am făcut antrenamente, a fost chestie serioasă. După două luni, eram vicecampion județean.

- Și ați ajuns să-l vedeți pe Marin Sorescu?
- La București, eu am ieșit intenționat din primul tur, descalificat, fiindcă n-aveam chef de lupte, doar voiam să ajung să-l văd pe Sorescu. Prietenul Ioji s-a ținut până-n sferturi. Și-am plecat. Aveam adresa lui Sorescu, am sunat la ușă, dar am aflat că nu e acasă. Așa că ne-am plimbat pe strada Grigore Alexandrescu, ne-am tot plimbat, până când a apărut Sorescu. I-am spus: „Bună ziua, suntem doi elevi din Arad, vă admirăm”. Ne-a primit în casă, ne-a dat câte o carte la fiecare, câte un ceai și a zis: „Dar voi ce căutați aici la București, cu ce ocazie?”. „Păi, am venit la un campionat de lupte”. S-a uitat buimac.

Marele fals din programele de meci de la Rapid și poeziile lui Cassius Clay

- Rapid Arad, Rapid București ... Pare că aveți o nișă.
- Prietenul meu foarte bun, s-a dus dintre noi, Radu Călin Cristea, a fost cel care făcea programele de meci la Rapid. Chiar am ieșit de câteva ori cu fotbaliștii la câte o bere, era epoca lui 87-88, cu „Țîră, Goanță și cu Gheară, cel mai bun atac din țară!”. S-a întâmplat ca tovarășul Croitorul, șeful propagandei pe Municipiul București, care era un mare rapidist, să-l cheme pe Radu și să-i spună: „Băi Radule, tot zic ăștia că noi suntem echipa muncitorilor, hai să facem ceva mai special, găsește niște citate despre sport din scritorii români și le pui în fiecare program”. Radu era distrus, însemna să petreacă niște zile de cercetare în biblioteci, fiindcă ce autor român a scris despre sport?! I-am spus: „Nu-ți face nicio problemă, îți dau eu! Câte citate ai nevoie?”, „16”, „Las că le scriu eu”. Așa am inventat 16 citate de la Calistrat Hogaș, de Hortensia Papadat-Bengescu, despre cum aleargă calul etc. Radu s-a dus cu citatele, iar tovarășul Croitoru a pus ștampila: „Bravo, Radule”. Am făcut și un interviu cu Maradona, tradus dintr-o revistă AS, inventată, dar cea mai interesantă este cea cu Cassius Clay.

- Cu poetul Cassius Clay.
- În almanahul României Literare, de final de an, exista secțiune de sport. Eu citisem că marele Cassius Clay a scris niște poezii. Atunci am zis: „Hai să inventez eu niște poezii de Cassius Clay”. Le-am scris pe toate într-o seară, dar Roger Câmpeanu, care era responsabilul acestui almanah, a avut un dubiu și a sunat la ziarul Sportul, mai exact pe prietenul lui Paul Ochialbi, care se ocupa de box. Și l-a întrebat: „Paule, a scris Cassius Clay poezii?”. I-a răspuns că da. A spus: „Atunci am dat lovitura!”. După aceea, Gheorghe Tomozei a scris în revista Flacăra o jumătate de pagină despre poeziile lui Cassius Clay - „cel mai puternic poet al lumii”. Mă gândeam, aveam un scenariu: dacă la ambasada americană citesc asta, îl înștiințează pe Cassius Clay că i-au apărut niște poezii, ăla se uită, i le traduce cineva și îi plac. Să zică: „Ia să vină băiatul ăsta să-mi mai scrie un volum!”

VIDEO Una dintre poeziile lui Cassius Clay, recitată de ... autor:

Număr de taxi secret și vărul lui Ladislau Boloni

... prietenul meu Radu Călin Cristea avea de la cineva un număr mai lung de telefon de la taxiuri. Exista numărul ăla din trei cifre pentru toată lumea, dar mai era unul mai lung, secret, care suna direct în centrală și era folosit de „tovărășime” pentru diverse. Îl obținusem și eram cu Radu Călin Cristea și voiam să plec cu taxiul, dar era iarnă și era interdicție pentru circulația mașinilor private, iar autobuzele nu prea circulau. Atunci am sunat la acel număr și am zis: (nr. mimează accentul unguresc) „Bună seara, Ladislau Boloni la telefon, aș dori o mașină, dacă se poate”. Am dat adresa și a venit taxiul, pe care-l așteptam eu. Taximetristul era nedumerit, așa că i-am spus: „Loți e vărul meu, a sunat pentru mine”.

Cum au dispărut pozele de autor de pe coperțile cărților: „Nicule, aștia vor să-ți fure Scorniceștiul!”

.... E o poveste nu ține de sport, dar pe care pot să o spun pentru că întregește atmosfera. Tovarășul Ion Spălățelu, care lucra la secția de presă a Comitetului Central, era din Scornicești și a scris o carte, „Scornicești, vatră de istorie”, în care a definit și subchipul antropologic de „Homo Scornicestiensis”, adică cum este omul din Scornicești: are tenul măsliniu, cu părul creț, nasul acvilin, statură potrivită etc. Spălățelu și-a publicat cartea, și-a pus poza lui pe spate, fiindcă era din Scornicești și avea toate trăsăturile de care vorbea. Se spune că a ajuns cartea la Elena Ceaușescu care a răbufnit: „Ce caută ăsta pe copertă? Nicule, ăsta vrea să-ți fure Scorniceștiul!”. Și de atunci, n-a mai apărut niciun scriitor cu poza pe copertă a patra! Unde dai și unde crapă.

Cenzura și corectitudinea politică: „Petrodolarii vor să dărâme civilizația europeană, creștină”

- Locuiți în Franța, cum vi s-a părut celebra deschidere a Jocurilor Olimpice? Președintele Macron a spus, nici mai mult, nici mai puțin, că reprezintă Franța.
- Pe dl Macron l-am văzut cu niște barbați despuiați până la mijloc, nu m-aș baza pe gusturile lui artistice. Ceea ce s-a întâmplat acolo mi s-a părut că a deturnat atenția unui mare fenomen sportiv la teme care nu privesc sportul. Am văzut și o statistică: «Câți LGBT au participat la Olimpiade?». Câți oameni cu 43 la pantofi au participat la Olimpiade? E la fel de relevant. Puteau fi promovate lucruri mai bune. Adică dai femeia cu barbă 10 minute, iar pe Cristian Măcelaru, care a dirijat Orchestra Națională a Franței, îl dai numai din plan secund?

- Dar apropo de asta, cu corectitudinea politică, vi se pare că miroase așa un pic ca cenzură dinainte de 89?
- O da, mai rău! Pentru că cenzura înainte avea un avantaj. Îți tăia, rămânea tăiat. Nu erai pedepsit, pentru că nu apărea. Acum, public, nu-ți taie nimeni, dar ți se pune o ștampilă: ești nazist. Dacă nu ești progresist, ești «rasist, nazist, islamofob». Văd niște comuniști bătrâni și bogați, care stau duminica în portul vechi din La Ciotat, pe treptele catedralei, cu pancarte cu «Stop genocidul din Gaza, stop genocidul». Unul nu militează pentru «Stop violul, stop atacuri».

Ca o paranteză, acum a apărut în Franța o carte despre Jean-Paul Sartre și URSS, care ar merita tradusă în limba română, în care se demonstrează că acest așa zis mare filosof a fost un complice, știa ce se întâmplă în URSS, dar a continuat să laude stalinismul, URSS-ul. Aș vrea să recomand aici și un autor, pe Thomas Sowell, un profesor de culoare în vârstă de 94 de ani care trebuie citit, e genial. N-a beneficiat de „cote” pentru a intra la universitate, a făcut totul pe puterile lui. A simțit cum culoarea este o frână, dar nu s-a lăsat. Acesta este un adevărat exemplu.

Mi se vorbește de feminism... Dom'le, hai să dăm exemple adevărate de feminism din istorie. Am scris în România Literară despre prima femeie de culoare care a scris versuri, Phillis Wheatley Peters. A venit cu o corabie, i-au dat numele corabiei. A nimerit la Boston, la o familie înstărită și foarte amabilă, a fost dezrobită, a învățat și a scris poezii. Și lumea n-a crezut că ea e autorea! A fost nevoită să răspundă în fața unui juriu cu mari personalități. A dat citate din Biblie, știa, citise filosofie. Nici nu i-au publicat în Statele Unite primul volum de versuri, l-au publicat în Anglia. Și după aceea s-a spus, da, și oamenii de culoare pot face literatură. Era o sclavă. Deci, astea-s cazuri de oameni care împing omenirea, exemple de dat.

- Dar de ce credeți că mai există sex appeal-ul ăsta al comunismului, mai ales pentru tineri?
- Follow the money. Sunt ONG-uri finanțate din petrodolari care, de fapt, dărâmă valorile creștine, valorile europene, valorile occidentale, lasă loc gol pentru a se construi alte utopii și „biserici”, ca să nu le zic altfel. Deci cred că asta e. Pe de altă parte, comunismul îți dă hrană amestecată gata. Nu trebuie să mai gândești. Dacă stai de vorbă cu unul, care și acceptă să stea de vorbă cu tine, și îi spui cum a fost în comunism, că am trăit 33 de ani în comunism, îți replică: „ai trăit varianta greșită”. Dar care a fost varianta bună de comunism? Unde e varianta bună?

Starea presei din România: „Corupția a venit și aici”. Ce soluție aplică

- Am avea și o întrebare despre presă. România s-a golit de tot ce înseamnă publicații printate, ziare. Cum vedeți stadiul actual al presei?
- Corupția. A venit și aici corupția și a acționat în două feluri. Ziariștii buni au fost cumpărați de diverse entități, au apărut ca purtători de cuvânt sau altele, iar în redacții au rămas oamenii pe care nu i-a luat nimeni. În plus, s-a pierdut filtrul. Acum, ziaristul sau ziarista stau în fotolii și citesc de pe facebook, după care fac tot felul de non-„știri”, un clickbait care se adresează unui public care vrea să rămână acolo, confortabil, gudurat că e prost. Ușurință de a scrie, ușurință de a citi, complet fără relevanță: „Ce a pățit Dani Oțil într-un hotel”, „Unde își ține banii Monica Tatoiu” etc.

- Și ce faceți, care e soluția dumneavoastră de cititor care vrea să se mențină informat?
- Am ajuns să citesc „nume” mai ales. Citesc mai mult jurnaliști decât publicații. E o soluție de avarie. În Franța, am abonament la Le Figaro, pe care îl primesc fizic în weekend. În rest, am doar acces electronic. În weekend, primesc Figaro Magazine, Madame Figaro, Figaro TV și ziarele de vinuri. Este o presă excepțională, de la cap la coadă. Îmi place, regăsesc expresii pe care le-am uitat, expresii franceze. Și aici există internet, există ușurința subiectelor, dar există și presa foarte adevărată.

- Deci observați la noi și o secare a limbajului, o limbă română mai puțin bogată.
- Da! Și în Franța se întâmplă, mai ales cu cei care vin din Africa sub-sahariană sau din teritoriile pierdute, dar nu la nivelul nostru. Mă uit la interviurile care sunt luate pe stradă, în Franța oamenii au ce să spună! La noi, rar găsești pe cineva care să aibă o idee coerentă.

- Iar presa de sport?
- Presa de sport este singura care mai mișcă, fiindcă are în continuare un obiect sigur al muncii, deși am văzut și aici derapajele cu „câți bani câștigă Simona Halep”. Țin minte cum era coruptă presa de sport de odinioară. Ziariștii se înțelegeau cu oficialii, primeau salam de Sibiu, pui, diferite atenții, și li se cerea să treacă in ziar un număr mai mic de spectatori. Ce rămânea din vânzarea de bilete erau bani negri, prin care se plăteau arbitrul, toate lucrurile. Când venea un control local, responsabilul lua cronica din Sportul și zicea: „Au fost 15.000 de spectatori, scrie Sportul”. De fapt, fuseseră 20.000. Și tot așa.

„Dacă avem o credință, un set de valori, niște repere, păstrăm esențialul”

- Vă este dor de ceva din comunism?
- De buletin, de tinerețe. Dacă chiar vreți să smulgeți ceva de la mine ... îmi plăceau cele două ore de televiziune pe zi, fiindcă citeam. Aveam timp de cărți care circulau de la unul la altul. Și eram toți mai solidari. Deci partea bună nu ține de comunism, ci de cum ne-am purtat noi în contra comunismului. La Arad, făceam parte dintr-un cineclub care a și produs filme experimentale. Ne adunam acolo oameni de toate categoriile. Probabil erau și, sigur, erau și turnători între noi, dar nu înțelegeau nimic, fiindcă se discutau mari teme filosofice. Iar oamenii se ajutau. Se și turnau, dar se ajutau (nr. râde).

- Aveți vreun reflex al societății comuniste în care ați trăit 33 de ani? Ceva care vă surprinde chiar și acum?
- Da. Proviziile. Când am venit în Franța, fiul meu David îmi spunea: „Tati, uită-te la localnici, cumpără câte o baghetă”. Eu cumpăram două. Acest reflex de a face provizii, care a fost întărit de pandemie. Perioada aia a fost mai îngrozitoare decât comunismul. Pentru că în comunism știam harta. Și să nu mă înțelegeți greșit, sunt om vaccinat etc., dar pandemia a fost foarte grea. În altă ordine de idei, mă miră în Franța ușurința cu care se mută oamenii, au un portbagaj de lucruri. Noi avem dulapuri, haine peste haine.

- Avansul tehnologiei cum îl vedeți? Face casă bună cu dictatura?
- Inteligența artificială mi se pare foarte interesantă. Am făcut un experiment în ianuarie, am cerut Chat GPT să-mi scrie o poezie despre Elena Ceaușescu. A ieșit cu tot tacâmul, Nicolae Stejarul din Scornicești etc. A făcut-o mai bine decât ăia care se chinuiau înainte de '89. Nu știu ce să spun despre zona asta de privacy, probabil băiatul meu care lucrează la Meta știe mai bine. Dar dacă nu ne ucide, îi dăm înainte. Dacă avem o credință, un set de valori, niște repere, înseamnă că păstrăm esențialul. Să facem ce scria în regulamentul Șoimilor Patriei, punctul 8 ...

- Punctul 8 din Regulamentul Șoimilor ...
- „Șoimul patriei se străduiește să facă în fiecare zi cel puțin o faptă bună”. Deci, să fim șoimi.

BONUS | 3 idei despre Divertis: „Am filmat cu Nicolae Văcăroiu pe stadionul Rapid”

1. „Gyuri Pascu era un om extraordinar, un improvizator senzațional. Avea un simț al nuanței pe care nu l-are nimeni. Era cel mai bun dintre noi. Un tip extraordinar. Erau numere individuale, pe diverse teme, se știa de la început fiecare în ce direcție merge. Dar s-a întâmplat ca unul să fure direcția celuilalt, să-l vadă cum reacționează. Acolo erau râsete, complicități, poantele... Acolo era, într-adevăr, creație pe loc. Brainstorming în fața publicului. Și se ajungea, până la urmă, la ultima poantă, când nu se mai putea duce nimic și atunci se încheia spectacolul. Din păcate, viața lui Gyuri s-a frânt mult prea devreme”;
2. „Tony Grecu e rapidist, am și filmat odată la Rapid. E o secvență la TVR, am filmat cu Divertis, venise și domnul Văcăroiu, fostul prim-ministru, care era și el rapidist. Tony mi-a adus amintea aia cu „Cine ne-a băgat în B ...” sau când s-a descălțat publicul, fiecare fan a luat un pantof în mână și striga: „Rodion, Rodion, nu ești gheată, ești șoșon”. Legat de fake-ul cu Gheata de Aur”
3. „În toamnă, vom avea o serie de spectacole cu tot Divertisul, la București. Apoi la Timișoara, la Iași, la Cluj. Va fi un spectacol pe stil vechi, dar cu poante noi. Există spectatori pentru umor de calitate, dar dacă îi neglijezi, dacă faci glume numai de la brâu în jos, ai oameni care râd de la brâu în jos”.