Teologia lui Guardiola

Man City merita să câștige Liga Campionilor, nu și finala ei. Acest paradox stupid a devenit posibil pentru că, de fapt, în același meci, Inter a jucat finala, iar City a repetat psihodrama anilor de neputință cu trofeul pe masă.

City a intrat în teren în calitate de cameră de ecou a obsesiilor neîmplinite ale lui Guardiola. Încă o dată fără Liga Campionilor? Cea mai bună echipă a lumii a pasat ca prin vis, placată de o prudență și de o apăsare vecine cu paralizia. 

Dat fiind că nu căra după ea anxietăți și nevroze, Inter a ajuns la un milimetru de victorie. Cine s-a opus? O alianță bizară, pro-City, între perfecțiune și absurd.

Mai întâi, perfecțiunea: capodopera lucidă din șutul lui Rodri, direcționat spre gol, într-un careu populat de șapte locuitori. Apoi, absurdul, adică apariția cinică a neșansei.

Nimeni nu va putea explica vreodată de ce Inter a ratat în trei situații care n-ar fi fost o problemă pentru un vârf orb, cu picioarele în lanțuri. Orice ipoteză tehnică e nelalocul ei. Ceva s-a opus, hotărând că Inter are dreptul, dar n-are voie să înscrie.

Guardiola, mare inițiat în practicile iraționale ale fotbalului, a înțeles cu precizie ce s-a întâmplat. Cuvintele lui sunt cel mai scurt și mai profund rezumat al finalei: „Scria în stele că trebuie să câștigăm!”.

Cu precizarea că verdictul a fost scris de o mână fermă și grăbită, în trecere spre alte sentințe care decid anapoda fericirea sau durerea.

Intuiția lui Guardiola a fost confirmată independent de pacienți. Jucătorii lui City și-au declarat repetat, după meci, impotența plenară. În cuvintele nemuritoare ale lui Jack Grealish: „Eu am jucat ca o cizmă! Îi mulțumesc lui Guardiola că m-a crescut și m-a făcut alt fotbalist". În sfârșit, după John Stones: "Eu am fost de rahat / I played shit! Guardiola e un geniu!”.

Cum am văzut, Guardiola, cel mai mare antrenor al tuturor timpurilor, s-a dat la o parte și a arătat spre cer. Teologia lui Guardiola e impecabilă.