EXCLUSIV „O să spun adevărul, n-am avut niciun model de viață!” » Legendara Doina Melinte și-a spus povestea de succes „La feminin”: „Am fost o singură dată la o discotecă”

După încheierea activităţii sportive şi-a continuat cariera în administraţie. Mai întâi a lucrat în administraţia locală la Bacău, a ajuns apoi secretar de stat la Ministerul Sportului, preşedintă a Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret, vicepreşedintă a Agenţiei Naţionale Antidoping, vicepreşedintă a Federaţiei Române de Atletism, iar în ultimele două mandate membru în Comitetul Executiv al COSR.

- Astăzi "La feminin", o campioană olimpică, medaliată cu aur și argint, la Los Angeles 1984, Doina Melinte. Ce faceți, cum sunteți, cu ce vă ocupați timpul în această perioadă?
- Aș putea să spun că sunt tânără pensionară. Am urmărit cu mare drag Jocurile Olimpice de la Paris. Am și avut diferite activități la Comitetul Olimpic și Sportiv Român. Am fost membră în Biroul Executiv. Am renunțat, că peste doi ani fac 70 de ani și în regulamentul de organizare și funcționare ești membru până la 70 de ani. Și nu am mai candidat. Sunt bunică, a fost nepoțica mereu la mine, acum a plecat din București. Sunt cumva mai tristă, mai supărată, dar fiecare cu drumul lui și cu perspectivele de a se dezvolta și de a-și face o carieră.

Doina Melinte: „În sportul de performanță nu este numai munca. Trebuie să ai o concentrare psihică foarte bine definită”

- Vă vine să credeți că au trecut 40 de ani de la medaliile olimpice câștigate?
- 40 de ani... România a fost la cea mai mare înălțime cu acea delegație de sportivi. S-au cucerit foarte multe medalii. Noi, cei care făceam sport pe vremea respectivă, nu aveam condițiile din ziua de astăzi. Totuși am fost dedicați sportului, dedicați performanței și ne-am dorit foarte mult, și eu mi-am dorit foarte mult să fiu campioană olimpică. Îmi lipsea acest titlu, eram campioană mondială, eram campioană europeană, dar acest titlu nu-l aveam și mi l-am dorit foarte mult. Visul s-a împlinit.

+11 FOTO

- Care e cea mai dragă amintire de atunci?
- Am fost foarte fericită și, în același timp, statistica îmi arăta că voi fi campioană olimpică. Am trecut linia de sosire, m-am bucurat foarte mult, m-am întors în spate, mi-am îmbrățișat adversara, colega și prietena mea Fița Lovin, care venise pe locul 3, și am mers imediat la gard la o altă prietenă a mea, Cristina Cojocaru. A fost o amintire frumoasă. Am fost o delegație numeroasă și o delegație care a obținut multe medalii strălucitoare.

- De la Jocurile Olimpice din această vară cu ce ați rămas?
- Am urmărit chiar cu multă, multă atenție această ediție a Jocurilor Olimpice și vreau să vorbesc prima dată de atletism.

- Vă rugăm.
- Nu aș putea să spun că la nivel mondial s-au scos mari, mari rezultate, dar am rămas foarte surprinsă de felul cum s-a alergat. Știința a devenit atât de performantă încât mai mult ca sigur și acei pantofi cu cuie, și acel teren pe care se alergă în ziua de astăzi îl fac pe sportiv să aibă rezultate mai bune. Am urmărit sportive care au alergat câte cinci, șase curse și parcă nu aveau nimic la final. Mi s-a părut ceva parcă anormal.

- Rezistente, puternice.
- Într-adevăr, au fost niște Jocuri Olimpice bine organizate, cu un număr de sportivi foarte mare. România a luat la canotaj cinci medalii, două la natație, una la haltere și una la gimnastică. Ne dorim ca medalia de la gimnastică să rămână a noastră, dar încă nu se știe.

- A fost scandalul acela cu Ana Maria Bărbosu.
- Da. Eu am terminat sportul de performanță de acum 31 de ani, dar ca fostă sportivă mă întreb unde sunt rezultatele celorlalte discipline sportive? Că noi am avut tradiție în scrimă, lupte, box, atletism, tir...

- Ce facem cu atletismul?
- Ce să facem cu atletismul? Nu știu, nu mai sunt performanțele de altădată. Sportivii noștri când ajung la o mare, mare competiție, parcă nu mai dau rezultatele respective. Măcar să concureze la nivelul timpului cel mai bun sau al rezultatului cel mai bun la proba respectivă. Nu mai suntem unde am fost odată.

- E vorba și de mentalitate?
- Mai mult ca sigur. În sportul de performanță, nu este numai munca. Muncești, muncești, dar în momentul în care ajungi la concurs, trebuie să ai o concentrare psihică foarte bine definită și să știi să te motivezi. Ai emoții, dar să ți le canalizezi în așa fel încât efortul să fie la maxim.

- Cum vi s-a părut discursul lui David Popovici? A aruncat săgeți către conducerea sportului, către condițiile din România...
- Ce să mai vorbim noi... Mergeam și alergam pe zăpadă, noroi și așa mai departe. Acum, au alte condiții. De exemplu, cei de la canotaj pleacă în luna noiembrie în Italia și se întorc în luna aprilie.

- Iar condițiile din țara noastră...
- Stadioane din ce în ce mai puține sau stadioane care au rămas cu zgură, dar de fapt nu mai este zgură. Stadioane care se dărâmă. Acum, la Constanța, s-a dărâmat stadionul, care este un stadion cu pistă. Se va face un stadion fără pistă, numai de fotbal. Și cei care sunt atleți la Constanța se duc și se antrenează la Cumpăna. Și faci o oră și...

Despre haosul din sport: „La Bacău, de 12 ani există un spațiu de refacere-recuperare pentru sportivi care nu este funcțional”

- E greu pentru ei, corect.
- Este greu cu bazele sportive. Ar trebui să se investească foarte mult în bazele sportive. Nici bazine... În București este bazinul de la "23 august", care este un bazin destul de aglomerat. Este bazinul de la Centrul Olimpic de la Izvorani, unde mai mult ca sigur și acolo s-a antrenat David Popovici. Dar el a fost obișnuit aici, în București, și vrea să fie mult mai modern.

- Chiar nu se mai găsesc bani de investiții?
- Am fost director al Direcției Județene pentru Sport și Tineret la Bacău, timp de 16 sau 17 ani. Am construit o clădire unde sportivii au un microhotel de 100 de locuri, unde este o cantină, unde este sediul Direcției și unde este centru de refacere-recuperare pentru sportivi, dotat din 2012. Suntem în 2024 și nici acum, la această dată, acest spațiu de refacere-recuperare pentru sportivi nu este funcțional, pentru că nu au personal. Există doar două femei de serviciu la 100 de locuri de cazare.

- Nu găsesc oameni să angajeze?
- Nu că nu găsesc, adică, până la urmă și la urmă, te duci și faci un memorandum, faci ceva. Eu am plecat din Agenția Națională pentru Sport și Tineret în 2012. Până azi s-au perindat la conducerea acestui minister, acestei agenții, mai mulți miniștri. Unul nu a fost acolo, la fața locului, la Bacău, la Direcția Județeană pentru Sport și Tineret, că Tineretul este dat la Familie din 2021, dar tot acolo funcționează, să vadă ce este, să facă un obiectiv să fie funcțional.

- De ce n-ați pus mâna pe telefon să-i sunați să îi trageți de urechi?
- Degeaba, degeaba, degeaba...

- Referitor la condițiile de pe vremea dumneavoastră, care a fost momentul cel mai dificil prin care a trebuit să treceți ca să vă antrenați?
- Mergeam la Piatra Arsă, unde nu era hotelul care există în ziua de astăzi, nu era baza cu sală. Era un stadion, vai și amar de capul lui... Era fostul grajd al Regelui, unde erau niște camere, unde baia era pe hol și serveam masa împreună cu cei care veneau acolo sus, la Piatra Arsă, să viziteze. Dar stăteam câte o lună și jumătate, îmi impuneam: "Aici, astea sunt condițiile, nu am ce să fac, pentru binele meu, trebuie să mă antrenez și să suport". Ceea ce nu era normal.

- Și ați făcut performanță.
- Sportivii în ziua de astăzi sunt foarte pretențioși. Dar, în același timp, ar fi trebuit și performanțele lor să fie atât de prețioase după câte pretenții au.

- E o sabie cu două tăișuri.
- E o sabie cu două tăișuri. Eu sunt Săgetător.

Doina Melinte: „Dacă aveam condițiile sportivilor de astăzi, altfel ar fi arătat și rezultatele mele din carieră”

- Unde ar fi fost Doina Melinte dacă ar fi concurat astăzi, cu condițiile pe care le are România astăzi?
- Acum nu că mă laud. Eu am făcut patru recorduri mondiale în cariera mea sportivă. Două dintre ele au rezistat 26 și 27 de ani. Performanțele mele mai sunt încă în istoria ierarhică, în primele 20 de performanțe mondiale ale tuturor timpurilor. Și la 1500, și la 800.

- Și poate ați fi alergat mai repede astăzi cu condițiile care sunt acum?
- Probabil, da. Cu condițiile de acum, da, și cu refacerea pe care o au sportivii în ziua de astăzi. Nu se poate compara cu ceea ce am avut noi în vremea respectivă.

- Dar de ce atletismul? Cum a fost?
- Mi-a plăcut sportul de mică. Am fost selecționată la școala de balet de la Cluj, n-au vrut să mă dea ai mei. După aia, când am ajuns la liceu, am concurat la un cross pe liceu, după aia pe județ și de acolo a început atletismul. Am progresat destul de repede în marea performanță. Am terminat facultatea, apoi, în '79, am fost cooptată în lotul olimpic și în '80 am fost la Jocurile Olimpice de la Moscova.

- Recent ați primit Colanul de Aur de la COSR. Ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră?
- Acest colan nu este din aur, dar este o satisfacție și o încununare a carierei mele sportive și profesionale. M-am lăsat de sport în 1993, iar de atunci am fost doar în administrație publică. Așa cum în cariera mea sportivă am făcut performanțe, mi-am dorit foarte mult și în administrație să fac performanțe și cred că colegii mei au fost mulțumiți că am fost om și la conducere.

+11 FOTO

- După atâția ani de la retragerea dumneavoastră, ce înseamnă faptul că încă primiți astfel de premii?
- Da, este important. Știți, există astăzi așa, undeva: "De ce mai apar și astea? De ce mai sunt și astea?". Pentru că totuși noi am fost o generație și am reprezentat România. Este ceva când te duci pe un stadion plin cu sute și mii de oameni să-ți cânte imnul și să se ridice toți, să asculte imnul României. Am făcut ceva pentru țara asta.

- Aveți două medalii olimpice, plus cele mondiale și europene. Ce faceți cu medaliile, unde sunt?
- Medaliile sunt acasă în Bacău. Și la Muzeul Sportului, unde până în decembrie este o expoziție cu toți medaliații olimpici ai României și sunt medalii și amintiri de la Jocurile Olimpice la care am participat.

- Care este cea mai dragă medalie pentru dumneavoastră?
- Un sportiv își dorește foarte, foarte mult să ajungă pe podiumul olimpic. Am ajuns pe podiumul olimpic. Acum, țin mult la acest Colan de Aur, dar mai am o medalie cucerită la care țin foarte, foarte mult, de bronz. Cucerită la Campionatul Mondial de la Roma din 1987, unde la cursa de 1.500 am venit pe locul 4. Când am văzut că am fugit de 3,59 și am venit pe locul 4, am început să plâng. După două săptămâni, am primit un telefon că sunt medaliată. Țin foarte mult la acea medalie, că este muncită și plânsă. Și-a fost cu emoții.

- Pe vremuri aveam repere. Era Hagi la fotbal, erați dumneavoastră la atletism. Acum, ce repere avem?
- Pentru cei care încep marea performanță sunt repere. Acești sportivi care au luat și medalii la Jocurile Olimpice de la Paris. Cei de la natație să-l aibă reper pe David Popovici. În tenis o aveam pe Simona Halep... Îmi pare rău pentru Simona, dar nu cred că va mai continua, adică mai mult ca sigur nu. În cariera unui sportiv, se pot întâmpla foarte, foarte multe.

- Cum ați văzut dumneavoastră situația ei?
- La început, când a fost cu meldoniumul, iar Agenția Mondială Antidoping nu a avut un studiu al acestui medicament, atunci s-au dat suspendări, apoi au revenit. Mi s-a părut așa, că au fost contaminate, s-au scos de pe piață, ceva totuși a fost neclar, nu știu. N-am urmărit în mod special, dar îmi pare rău pentru că este munca unui sportiv care poate fi ruinată. Oricum, ca sportiv, ești responsabil pentru tot ceea ce înghiți.

- Dumneavoastră ați fost sportivă și ați concurat în comunism. Cum era sportul atunci?
- La facultate se intra foarte, foarte greu. La educație fizică. Când am dat admiterea, cred că eram 12 pe un loc. Profesorul de educație fizică era profesor de educație fizică din toate punctele de vedere. Astăzi, nu vreau să critic, dar la facultate se intră foarte ușor. Ca profesor nu-ți mai faci orele cum ți le făceai odată.

- Dar...
- Nici copiii în ziua de astăzi nu mai sunt atât de perseverenți ca generația noastră. Pe vremea respectivă, când eram studentă, eu cred că am fost o singură dată la o discotecă. Acum nici nu mai duc viață de sportiv ei, sportivii... Și societatea i-a schimbat foarte mult. Veniturile unui sportiv de performanță din ziua de astăzi nici nu se pot compara cu veniturile obținute de noi în momentul respectiv.

- Era mai ușor sau existau anumite avantaje să fii sportiv în comunism? Că mai ieșeați din țară...
- Ieșeau din țară doar cei care erau cu performanțe, că nu te duci așa, gata... Acum, poți să ieși din țară în excursie, poți să te duci să participi la un concurs pe banii tăi. Atunci nu, dacă aveai performanțe ieșeai din țară, dacă nu, nu.

Doina Melinte și comunismul: „Am câștigat 100.000 de dolari la New York. 30 la sută mi-au luat americanii și 30 la sută românii”

- Dar se simțea ca și cum ați avea o oarecare libertate sau erați cumva și mai mult sub lupă?
- Uneori cred că era o libertate, o libertate câștigată de tine și încrederea pe care ți-o dau cei din jurul tău. Poate noi, ca sportivi de performanță, nu prea am simțit exact regimul comunist. Stăteam foarte mult în cantonament, dar nu pot să zic că viața de sportiv este o viață ușoară. Este foarte, foarte multă muncă, disciplină, perseverență. După trei luni în care făceam câte 400-500 de kilometri pe lună de alergare, abia așteptai să te duci să concurezi. Să vezi care sunt rezultatele și, plus de asta, să ieși din uzura aia zilnică, antrenament, masă, masaj, antrenament, masă, masaj. Făceam uneori și câte 3-4 antrenamente pe zi.

- Acum sunt tot felul de distracții, avem telefoane, tablete, rețele sociale. Ce făceați dumneavoastră în cantonamente atunci când aveați puțin timp liber?
- Foarte puțin timp liber... În primul rând, aveam joia și duminica după-amiază puțin timp liber. În rest, erau câte 2-3 antrenamente. Noi nu aveam nici Paști, nici Crăciun, nici Revelion, totul era muncă. Poate mergeam la un film sau dacă stăteam la Poiana Brașov mergeam în Brașov ca să fac niște cumpărături. Sau stăteam la Felix și mergeam în Oradea să fac cumpărături. Altceva nu aveai ce să faci și nici nu-ți permiteai, pentru că, având uzura asta zi de zi, numai antrenamente, în momentul în care ajungeai în oraș să te plimbi, erai deja obosit.

- Ați fost vreodată tentată să plecați din țară?
- Nu, niciodată, nu. Mi-am iubit foarte mult țara, părinții, rudele și nici vorbă de așa ceva.

- Asta v-a ținut aici, iubirea pentru familie, apropierea de ei?
- Da, dar mi-am iubit foarte mult și țara.

- Ați fost vreodată căutată să vi se ceară informații despre anumite persoane?
- Nu, niciodată, nu. Nicio idee, niciun gând.

- Care a fost cel mai mare premiu pe care l-ați câștigat la vremea aceea?
- Am făcut la New York în 1990 două recorduri mondiale în aceeași cursă și am primit 100.000 de dolari. Din acei 100.000 de dolari, statul american mi-a luat 30% și mi-a mai luat încă 30% statul român. Gândiți-vă. Ăsta a fost cel mai mare venit al meu.

- Și...
- La Jocurile Olimpice de la Los Angeles... Dacă o mașină era 80.000 de lei, noi am primit 16.000 de lei. Era caroseria unei mașini. Nu se poate compara cu ce este astăzi. Asta este societatea, evoluăm din toate punctele de vedere. Acum un campion olimpic a primit două mașini. Cu banii pe care îi primești de la MTS, poți să-ți cumperi un apartament și ești OK din mai multe puncte de vedere.

- Plus, după după ce se retrag, au rentă viageră.
- Da, e renta viageră, care este în funcție de performanțele pe care le-ai avut.

- Apropo, Revoluția unde v-a prins?
- Eram începătoare la volan și am venit de la Slănic Moldova la Onești să mă antrenez pe stadion. Mi s-a oprit mașina și nu mai știam să o pornesc. Și atunci a venit Poliția la mine: "Ce aveți, doamnă?". După aia am venit în Bacău, țin minte că în seara respectivă am vorbit la tribuna prefecturii... Ce-oi fi vorbit nu mai știu, dar în orice caz a fost, cum să spun, o perioadă destul de tristă. Nu se știa ce se întâmpla.

- De-a lungul timpului, v-ați ocupat de mai multe lucruri. Ați fost sportivă, dar ați fost și propria antrenoare.
- La un moment dat, mi-am dorit să fac performanțele de una singură. Am zis că sunt profesoară, cronometru am, picioare, mâini și psihic puternic am și pot să mă antrenez de una singură. Și da, într-adevăr, m-am antrenat de una singură. Eram la Slănic Moldova și în momentul în care am plecat la concurs, la New York, mi-am dorit foarte, foarte mult să demonstrez tuturor că și performanțele mele cu autodidactul din mine pot fi mari.

- Și?
- Eram la New York, la Madison Square Garden, unde mi-au pus un "iepure"... "Iepure" este sportiva care m-a condus jumătate din cursă pentru a face record mondial. Atunci am făcut acele două recorduri mondiale. Dar, de fapt, recordul mondial îmi aparținea tot mie din 1988.

- Apoi?
- În 1993 nu mai aveam motivație pentru ce să alerg și de ce să alerg. Toate obiectivele mele erau îndeplinite și am hotărât să abandonez activitatea sportivă. Aveam 36 de ani, eram destul de în vârstă, alergasem deja de 22 de ani și am renunțat. Ultima cursă a fost la New York, apoi am devenit mama în 1994.

- Dar până să aveți această inițiativă de a vă antrena singură, v-ați antrenat cu soțul dumneavoastră.
- Da, l-am avut și pe soțul meu și am avut și alți antrenori. Dintre toți antrenorii mei nu mai există niciunul, Dumnezeu să îi ierte, toți au murit!

- Ați vrut să le demonstrați și lor că puteți singură, adică a fost ca o ambiție în plus?
- A fost o ambiție a mea personală. Săgetătorii sunt foarte ambițioși.

„Vreți să ne dezvoltăm? Să investim în bazele sportive din România! Unele sunt și acum ca în anii '60!”

- Apoi ați lucrat și în conducere, în administrație. Unde v-ați regăsit cel mai bine?
- Nu pot compara. Una este activitatea sportivă, alta este activitatea de management. Ambițiile și sufletul mi le-am depus și ca sportivă, și ca manager din toate punctele de vedere.

- Dar unde v-ați simțit cel mai bine?
- Eu am lucrat la Direcția Județeană pentru Sport și Tineret. Timp de 16 sau 17 ani am condus acea direcție. Am cunoscut colegi din țară, cunoșteam cluburile, direcțiile, federațiile. Plăcerea cea mai mare a fost în momentul în care am venit la Agenția Națională pentru Sport și Tineret, unde deja era ceva cunoscut. Ceva pe care trebuia să-l dirijez, dar nu era un câmp pe care eu îl descopeream. A fost plăcut din toate punctele de vedere, o încununare a rezultatelor.

- Dacă ați prelua o funcție de conducere în sportul românesc, care ar fi primul lucru pe care l-ați schimba sau îmbunătăți?
- Dacă totuși vrem să ne ridicăm ca sport în România, trebuie să avem bani pentru dezvoltarea bazelor sportive. În primul și în primul rând. Pentru că nu s-a mai investit în baze sportive și cele care sunt... Cele existente sunt degradate din toate punctele de vedere. La Craiova, Arad, Cluj s-au dezvoltat foarte mult, dar sunt orașe unde bazele sportive sunt cele din anii '70, dacă nu chiar '60.

- Și de unde facem rost de bani?
- Dacă nu avem noi în România, să facă un proiect pe fonduri europene. În Europa se dezvoltă bazele sportive chiar în localități foarte mici. Iar noi nu avem în localități mari.

- Așa este.
- De exemplu, în București, stadioane de atletism. Dinamo se dărâmă, mai avem la "Lia Manoliu", cel de la "Arcul de Triumf" și mai avem la o școală sportivă. Nu cred că este normal așa ceva! Un copil vrea o bază sportivă aproape, să nu piardă timp în trafic.

- Gheorghe Hagi are un discurs destul de dur și cere mereu ca multinaționalele să se implice în sport.
- Da, într-adevăr, se pot implica și multinaționalele cu un procent, da. Dar în momentul în care iei un proiect, du-l până la capăt. Nu îl începi și îl lași baltă!

- Ce-ați fi făcut dacă n-ar fi fost atletismul?
- Cred că tot undeva în sport eram, mai mult ca sigur, pentru că mi-a plăcut de mică întrecerea.

- Dar cum erați când erați copil? Erați o fire agitată?
- Nu mă jucam cu copiii, eram mai retrasă. Dar făceam concursuri cu fratele meu prin curte, pe dealuri. Vă spun sincer, mi-a plăcut tot timpul concurența. Destinul mi-a fost în atletism.

- Ce alte sporturi ați mai urmărit de-a lungul timpului?
- N-aș putea să spun că am ceva deosebit pentru alt sport. Am urmărit ceea ce a fost performanță în România. Sunt sporturile cărora le facem multă propagadă și sunt și unele foarte grele. Adică, eu n-aș face box nici să mă... Sportul e sănătate, dar un fost sportiv de performanță are repercusiuni asupra sănătății după terminarea acestei cariere.

- Cu ce lucruri pozitive ați rămas după o viață de sport?
- În primul rând, disciplina, corectitudinea și perseverența. Foarte multe ai de învățat. Ca să devii performer îți trebuie ani și multă muncă. Ca să rămâi acolo trebuie multă, multă perseverență și încredere în tine. Încredere că poți, încredere în ceea ce faci.

- Ați avut vreodată vreun moment în care ați vrut să renunțați?
- Nu, totdeauna mi-am dorit să ajung mai sus, mai sus și mai sus. Iar în momentul când am zis gata, gata a fost.

Fata Doinei Melinte are o relație cu Denis Haruț: „Îi mai dau și eu indicații, nu de fotbal, de activitate și de viața sportivă”

- În 1994 a venit pe lume fiica dumneavoastră, Daiana. Ea a făcut sport?
- Avea 2 ani și am dus-o la dansuri, am dus-o la tenis, am dus-o la înot. La toate competițiile sportive pentru copii. Eu îi spuneam: "Uite, te duc, mergem la tenis, nu te fac mare campioană, nici campioană județeană, dar să joci". La 11 ani n-a intrat în finala națională de dansuri și nici n-a vrut măcar să se mai uite la televizor, la dansuri. Un copil poți să-l dirijezi cam până la 12 ani. De acolo, dacă el nu mai vrea, nu ai ce să-i faci. Trebuie să aibă o plăcere. Ea voia să fie cea mai bună și cea mai bună, dar să muncească în continuare nu a mai vrut. Și-a luat o altă meserie. Era foarte talentată la desen și a terminat și facultatea de arte, design vestimentar.

+5 FOTO

- Mama sportivă, fata artistă.
- Da, e Berbec, eu Săgetător, suntem două zodii diferite. Iar acum e mămică, nepoțica mea are 2 ani și 9 luni.

- Ce e mai greu, să fiți mamă sau să fiți bunică?
- Mai greu e să fii bunică, pentru că ai responsabilitate mult mai mare. Când Daiana era mică, mergeam la mămica, Dumnezeu să o ierte!, și mămica mereu se speria: "Vai, a căzut Daiana!". Și eu eram foarte așa: "Stai, de unde a căzut?". Iar acum este o altă responsabilitate. Îmi dau seama ce simțea mămica mea când era Daiana mică. Da, este altceva, nu este copilul tău. Ți l-a lăsat trei zile, tu trebuie să ai grijă și dacă, ferească Dumnezeu!, pățește ceva chiar când e la mine...

- Dar o răsfățați mai mult pe nepoțică decât pe Daiana?
- Este răsfăț, dar în același timp sunt niște reguli care trebuie respectate. Ea a învățat regulile mele. Știe când vine la mine acasă ce este voie și ce nu este voie. Iar cu taică-su și cu maică-sa face ce vrea.

- Daiana este căsătorită cu un fotbalist, cu Denis Haruț. Cum ați reacționat când v-a adus fata dumneavoastră la ușă un fotbalist?
- A fost decizia ei. "E treaba voastră". Și când a rămas însărcinată: "Vă aparține. Nu decid eu, voi faceți". Denis este un copil bun. A plecat de la FCSB, s-a dus la Sfântu Gheorghe. Au plecat din București, o să-i vizitez la Brașov.

- Cum vă înțelegeți cu Denis?
- Bine, bine. Ce aș putea să spun? Îi mai dau și eu indicații, nu de fotbal, de activitate și de viață sportivă. Dar e OK.

- Ce sfaturi îi dați?
- Cu refacerea, cu recuperarea. Trebuie, într-adevăr, să facă și antrenamente în plus față de ceea ce face cu echipa. Adică sunt mai multe mijloace.

- Daianei ce sfaturi de viață i-ați dat de-a lungul timpului?
- Știți cum e? Mai greu cu Berbecii. Așa că nu... E o generație care știe tot. Ei au fost și părinți, ei au făcut și avere, au făcut și gospodărie, au făcut de toate. Așa că n-au nevoie de sfaturi. Vă spun sincer. E o altă generație.

- Dacă ar fi să o luați de la zero, ați lua-o tot pe drumul atletismului?
- Mai mult ca sigur! Bineînțeles, în ziua de astăzi cu alte perspective.

- Ați acordat multe interviuri de-a lungul carierei. Ce nu v-a întrebat nimeni niciodată și ați fi vrut?
- Niciodată nu m-am gândit la ce nu m-a întrebat cineva și aș fi vrut. Vă spun sincer, nu știu.

- Adică ce ați vrea să se știe despre dumneavoastră?
- Eu cred că sunt un om care întotdeauna a spus adevărul, sunt omul momentului și nu am ascuns nimic.

„N-am avut niciun model în sport, nu mi-am dorit să ajung ca cineva! Doar mămica mea a fost un model pentru mine”

- În final, spuneți-ne trei femei care v-au inspirat sau influențat în viață și în carieră?
- O să spun adevărul! N-am avut niciun model de viață!

- Serios?
- Da! Eu am învățat foarte mult de la mămica mea, dar când am mers să fac sport, mă ruga foarte mult să renunț și să nu mai fac sport pentru că o să îmbătrânesc și este foarte multă muncă... Model în sport n-am avut! Niciodată nu mi-am dorit să fiu precum cineva. Mi-am dorit să fac recorduri mondiale, să ajung în Cartea Recordurilor, dar nu prin sport, prin alte mijloace, prin greva foamei, că mi-era frică că nu reușesc la facultate. N-am copiat pe nimeni. Mămica mea a fost un model, dar în sport nu am avut niciun model.

- Ați spus de greva foamei, mai în glumă, mai în serios. Astăzi, aveți o dietă?
- Nu, nu, nu am dietă. Și în același timp nu este normal că nu fac nici mișcare.

- Dar sunteți atentă să nu mâncați dulce?
- Nu. Nici când eram sportivă nu am avut probleme cu greutatea. Deci puteam să mănânc... Colegele mele, poate unele dintre ele, aveau un regim, eu nu am avut niciun regim, niciodată. Eram atentă să nu mănânc grăsimi multe, dar nu dietă.

Urmărește aici întreaga emisiune cu Doina Melinte