Articol de Mitică Docan - Publicat luni, 13 iulie 2015 10:32
Atît Fabian Cancellara, cît și Tony Martin s-au făcut țăndări în două dintre căzăturile oribile din această ediție din Turul Franței, iar Froome a flirtat cu dezastrul de cîteva ori.
- Elefantul din cameră e Chris Froome. În primul rînd, britanicul pare mai calm ca niciodată. A dus un contratimp individual decent, unul pe echipe superb și a eclipsat evoluția lui Nibali pe pavate. Dacă mai adaugăm Mur de Bretagne și faptul că fiecare dintre "Cei 3 fantastici" (cu toată considerația pentru TJ) este la cel puțin un minut distanță în clasamentul general, observăm că britanicul de la Sky a îmbrăcat armura cea bună. Și cine îndrăznește să încerce să-l doboare?
- Rouleurii, un must în ultimele Tururi. Cadel Evans a cîștigat Turul din 2011 folosind o hoardă de oameni abili pe orice fel de teren, australianul împărtășindu-le abilitățile. E vorba de cicliști cu profil secundar, salvatori nerecunoscuți de nimeni, oameni care-și sacrifică propriile ambiții și care se folosesc de puterea pe care o dezvoltă în etape cu profil de curse clasice pentru a-și propulsa liderilor în grupul fruntaș. TJ i-a "împrumutat" de la Cadel pe Quinziato și Michael Schar, dar l-a adăugat și pe senzaționalul Daniel Oss, Froome s-a blindat cu Geraint Thomas, Luke Rowe și Ian Stannard, Tinkoff a fost suficient de inteligent încît să i-l ofere pe Sagan lui Contador. Rezultatul? Ei și-au ținut în siguranța liderii în zilele aspre, pe pavate, pe cățărări ascuțite sau în vînt puternic și periculos;
- Problema Cavendish? OK, lucrurile nu au fost chiar roz pentru temperamentalul britanic, mai ales după primele zile, cînd Greipel s-a asigurat că fură toată lumina reflectoarelor. Dar cu o victorie improbabilă, după un sprint inteligent și foarte solid, în etapa a șaptea, Cavendish a arătat că are în continuare argumente pentru un contract bun și că nu a plecat niciodată din elita sprinterilor;
- Un mare pas pentru ciclismul african. Froome a cîștigat Turul Franței în 2013 și s-a născut în Kenya, dar a spus mereu că se simte 100% britanic. De aceea, cînd cicliștii africani din Eritreea, Merhawi Kudus și Daniel Teklehaimano, s-au aliniat în premieră pentru istoria Turului la startul competiției a fost un lucru imens pentru Continentul negru. BONUS, Teklehaimano a îmbrăcat și tricoul alb cu buline roșii, acordat celui mai bun cățărător al competiției. Într-o țară în care partidul unic e suspectat de ONU de crime împotriva umanității, succesul celor doi rutieri de culoare este o lecție a sportului împotriva destinului;
- Ce se aude de Contador? Spaniolul stă la un minut și 3 secunde distanță de tricoul galben. Și asta e cam singura informație pe care o cunoaștem pînă acum. Cu cărțile lipite de piept, fără să exceleze în niciuna dintre etape, rutierul de la Tinkoff se pregătește de intrarea în Pirinei pentru a da prima lovitură în tentativa sa de a realiza dubla Giro-Le Tour. Se simte bine? "Deocamdată, nu știu cum va reacționa corpul meu. Parcă nu am sclipirea adversarilor mei, dar sper să revină odată ce mai parcurg kilometri", a explicat spaniolul. Să-l credem?
O dilemă: de ce sînt atîtea căzături?
Impresia generală a fost că plutonul este mai agitat ca niciodată, că rutierii se îmbulzesc inevitabil spre linia de sosire și că, indiferent de aptitudinile pe care le au, prin faptul că vor să se păstreze în siguranță, distrug paradoxal totul. Geraint Thomas, un om care a parcurs Paris-Roubaix, a indicat startul acestui Tur drept "cel mai stresant de cînd particip".
În culise, s-au propus soluții, ba lungirea perioadei de grație la 5 kilometri, ba subțierea plutonului și revenirea la echipe cu 8 rutieri. Toate îndreptățite.
Argumentele propuse în dezbatere sînt solide, dar ignoră cauza. Ciclismul a fost mereu un sport care a trăit din povești, dintr-o cultură a sacrificiului extrem. Ne place să vedem rutierii suferind în frig, de foame, să se rostogolească peste linia de sosire, deși au răni pe tot trupul și unii dintre ei sînt pseudoconștienți de ce se întîmplă în jurul lor. Ca în turnirurile din Evul Mediu, cîntăm vitejia eroilor și, ca în arenele romane, batem instinctual cu picioarele pentru și mai mult sînge.
Poate că o vină o au și ziariștii. Creionînd o lume fantastică, de Ilene Consînzene care se dau peste cap și se transformă în Greuceni, neglijăm biologia, firescul unei competiții sportive. Ne așteptăm la spectacol sub orice forme, chiar și nesănătoase, iar rutierii livrează marfa. Cînd abandonăm empatia în favoarea unei victorii de etapă care vinde, fiecare dintre noi trădăm spiritul sportului. Poate un downgrade al viselor noastre gonflate ar aduce mai multă rațiune într-un pluton dispus la orice fel de sacrificiu pentru glorie.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
