Cine ne va salva? Un editorial superb de Luminiţa Paul

Iulie 2008, Beijing. Mai erau zece zile pînă la începerea Olimpiadei şi puţine delegaţii se aflau deja înChina. La bazinul de sărituri în apă nu se înghesuia nimeni, cubul de lichid de un albastru perfect îi răsfăţa pe Ramona Ciobanu şi pe Constantin Popovici, românii calificaţi la JO. Pentru ei, acea primă zi de antrenamente acolo a rămas una deosebită. Parcă nu se mai puteau opri din sărit, atît de minunat era totul în comparaţie cu praful stîrnit din saltelele de acasă. Apă, linişte, curăţenie, totul la dispoziţia lor. Unde mai pui că printre cei sosiţi, de asemenea, mai devreme se afla şi puştiul britanic Tom Daley, care la nici 14 ani era campion european. O vecinătate greu de atins pe bureţii româneşti.

Popovici a ieşit al optulea în lume un an mai tîrziu, în proba de platformă 10 metri. Pentru un sportiv care s-a antrenat cînd pe saltele, cînd pe bureţi, cînd pe un pic de apă şi o platfomă ruginită, performanţa e incredibilă. Cît o medalie. Acum, la 21 de ani, tînărul a luat o hotărîre importantă pentru viaţa lui: s-a angajat pe un vas de croazieră, unde va susţine, alături de o trupă, spectacole de sărituri în apă. Va fi mai bine plătit. Mult mai bine.

Nu va mai aştepta să fie băgat în seamă atunci cînd coada se termină şi nimeni nu mai are răbdare să-i asculte pe cei care n-au urcat pe podium. Bine, răbdare şi interes nu există pentru nimeni în sportul de la noi. "Nu mai e un copil, trebuie să-şi asume decizia", spune secretarul federaţiei de nataţie şi pentatlon modern, Ştefan Iamandi. "Noi nu avem cum să intervenim, să-i oferim mai mult decît primeşte acum. Asta e, o să vedem ce vom face de acum încolo".

La 21 de ani, Constantin Popovici e destul de mare ca să ia propriile decizii, dar şi destul de mic ca să renunţe la sport. Filosofia lui "asta e, o să mai vedem noi" n-a produs şi nu va produce niciodată alte rezultate decît absenţa rezultatelor. Din nimic se naşte nimic.
În "Cartea asta îţi va salva viaţa" de A.M. Homes, începutul e terifiant. Protagonistul experimentează o durere atroce, fulminantă, venită din senin. O durere care îl răscoleşte, îl arde, îl spintecă şi care nu trece nicicum. Medicii de la Urgenţă nu găsesc nimic suspect pe EKG ori la tomografie. E şi ciudat pentru că eroul nostru duce o viaţă cumpătată, petrece zilnic o oră pe banda de alergat, are o nutriţionistă care îi pregăteşte cerealele şi ierburile pentru ceai, nu bea şi nu fumează. Ceva mai încolo, omul îşi dă seama că suferinţa lui înseamnă, pur şi simplu, durerea de a trăi. De a trăi normal. De aceea, va ieşi din tiparul izolator cu o gogoaşă cu cremă, ajutînd o femeie complet necunoscută şi sunîndu-şi mai des fiul adolescent.

În sportul de la noi, situaţia e pe dos. Nu e un sport sănătos şi izolat, ci unul făcut din bucăţi, cîrpit, hrănit cu talent, dar deloc sprijinit. Un sport care rezistă miraculos cu resurse mici şi administrate aiurea. Şi cînd se va porni durerea aceea mare, devastatoare, durerea de a trăi normal, nu va fi nici o carte care să-l salveze. Aceea se va afla în biblioteca de lux a vasului pe care s-a îmbarcat Constantin Popovici.