Articol de Ionuţ Coman - Publicat vineri, 22 noiembrie 2019 17:02
Plecați de la malul mării cu gândul de a stabili un record inedit, parcurgerea distanței dintre cel mai jos punct din România până pe "acoperișul" țării noastre, Vârful Moldoveanu, în alergare, Ștefan Tudor și Mihai Nenciu au avut parte de o aventură incredibilă.
Cei doi temerari au înfruntat toate piedicile, dar întâmplările neprevăzute i-au forțat să schimbe planul pe traseu. La final, fiecare dintre ei a ajuns pe vârf de munte, îndeplinindu-și visul, chiar dacă proiectul lor curajos nu s-a încheiat așa cum își propuseseră inițial.
Chinuiți de asfaltul dur
Plecați de pe plaja de la Năvodari pe 12 noiembrie, Ștefan și Mihai își stabiliseră să parcurgă cei 500 de kilometri în cinci zile. Mare parte din distanță pe marginea șoselelor, în vânt, ferindu-se de mașini și chinuiți de aerul îmbibat cu noxe. În prima zi totul a decurs așa cum și-au dorit, înghițind cu zâmbetul pe buze în jur de 100 de kilometri. Doar că suprafața dură pe care au alergat le-a oferit o surpriză neplăcută. "Față de asfaltul de prin parcurile din oraș, unde ne-am antrenat noi, cel de pe drumurile naționale are cu totul altă consistență, este mult mai dur, ca betonul. Ne-am simțit de parcă am fi alergat dublu", povestește Mihai. Au căutat alte variante, poteci pe lângă șosele, dar câmpurile erau arate și rareori au reușit să-și continue parcursul pe pământ bătătorit.
Împreună până la Ploiești
Din această cauză, ritmul a scăzut considerabil în următoarele zile, dând peste cap toate calculele. "Cele mai dificile momente erau dimineața, când trebuia să ne încălțăm și să pornim din nou alergarea. Din cauza picioarelor umflate, încălțămintea ne strângea, iar primele zeci de minute de alergare erau de-a dreptul dureroase. În plus, alergam pe marginea șoselei, pe contrasens, și trebuia să fim cu ochii în patru pentru că treceau în viteză tirurile. Orele de lumină naturală sunt puține în această perioadă, iar pe întuneric a părut o loterie, chiar dacă aveam veste reflectorizante", mărturisesc cei doi.
Noroc că au primit ajutor de la un cabinet de kinetoterapie la Slobozia, benzile kinesiologice aducându-și contribuția la recuperarea de pe o zi pe alta. Condițiile grele de alergare și-au pus amprenta și Mihai s-a ales cu o inflamație a mușchilor tibiali, dublată de niște bătături înfiorătoare. A fost momentul în care și-a dat seama că este aproape imposibil să ducă la bun sfârșit ceea ce și-au propus. Așa că au schimbat planul.
Schimbare de direcție
Pentru că nu și-a dorit să abandoneze lupta, Mihai s-a îndreptat spre Vârful Omu, la 2.507 metri. "M-am gândit să ajung măcar pe cel mai înalt vârf din Bucegi. Și am plecat singur, doar cu rucsacul în spate, via Sinaia. Nu eram echipat așa cum ar fi trebuit, vântul bătea destul de tare, temperatura aproape de îngheț, așa că au fost două zile foarte intense. Când am ajuns la stația meteorologică, abia îmi mai simțeam picioarele. Cei de la acolo nici nu m-au crezut când le-am povestit de unde vin. Cana de ceai fiebinte pe care mi-au dat-o și ajutorul de la Salvamontul din Bușteni au contat însă foarte mult", dezvăluie Mihai.
Ghinionul a continuat și la coborâre. Din cauza vântului, telecabina nu funcționa, așa că, în ciuda durerilor, a fost nevoit să meargă pe propriile picioare. Dar nu regretă nicio clipă că a acceptat provocarea: "A fost o alergare epică, de 365 de kilometri, încheiată după 5 zile, 5 ore și 59 de minute. Nu știu dacă reprezintă vreun record, dar pentru mine este o realizare personală fabuloasă".
Un vis împlinit
În schimb, Ștefan și-a continuat drumul spre Vârful Moldoveanu, alăturându-i-se fratele său George, și el alergător de cursă lungă, în timp ce sora sa, Raluca, și prietenul acesteia au venit la suportul tehnic. Cea mai dificilă parte a fost chiar ascensiunea spre piscul care domină Munții Făgăraș. "În ultima zi, am avut noroc de vreme foarte bună, soare și puțin vânt pe prima parte a urcușului. Situația s-a schimbat însă pe porțiunea dintre Vârful Vistea și Vârful Moldoveanu, unde ascensiunea, cu un înalt grad de dificultate, a fost și mai dificilă din cauza zăpezii și a temperaturilor scăzute. Oboseala acumulată pe parcursul zilelor a fost una destul de mare și ne-a forțat să fim mai atenți, mai precauți. Chiar și așa, am atins piscul în mai puțin de trei ore", povestește Ștefan.
Acolo, în vârf, s-a bucurat din plin că și-a împlinit visul din copilărie. După 7 zile și 2 ore, a încheiat ultramaratonul de 473 de kilometri, cu o diferență de nivel de 5.900 de metri, început la malul mării. "Este infinită bucuria pe care o simt și niciodată nu am să pot mulțumi oamenilor care au făcut acest lucru posibil. Dumnezeu ne-a ținut în palme pe parcursul acestui proiect. Tot la El se află părinții noștri care, dincolo de realizarea aceasta, s-ar fi bucurat enorm sa îi vadă pe George și Raluca împărtășind acest vis cu mine și m-au ajutat să îl realizez", mărturisește cu emoție Ștefan.
Traseul comun:
Ziua 1 - 100 km (plaja din Mamaia - Giurgeni)
Ziua 2 - 53 km (Giurgeni - Slobozia)
Ziua 3 - 65 km (Slobozia - Urziceni)
Ziua 4 - 60 km (Urziceni- Ploiești)
Traseul lui Mihai Nenciu
Ziua 5 - 55 km (Ploiesti - Sinaia)
Ziua 6 - 31 km (Sinaia – Vf. Omu si retur)
Traseul lui Ștefan Tudor
Ziua 5 - 75 km (Ploiești - Voinești)
Ziua 6 – 64 km (Voinești - Domnești)
Ziua 7 – 55 km (Domnești - Stâna lui Burnei)
Ziua 8 – 5 km (Stana lui Burnei - Vârful Moldoveanu)
Încurajări și glume
Aventura celor doi constănțeni a fost privită diferit de oamenii întâlniți pe traseu, chiar dacă cei mai mulți i-au încurajat. Deși mulți locuitori ai satelor sau localităților prin care treceam în alergare nu știau ce facem și ne confundau cu cei de la întreținerea drumurilor , din cauza echipamentului fosforescent reflectorizant, au fost și foarte mulți cei care ne încurajau sau ne claxonau prietenește. Ba mai mult, am fost opriți pe marginea drumului de un portughez stabilit în România și care auzise la radio de încercarea noastră și oprise pentru a ne saluta și felicita", spune Mihai. "Am luat din plin doza de ironie și am avut parte de umorul specific românesc al oamenilor simpli . Am auzit de zeci de ori întrebările «Cine vă aleargă, mă băieți?» și «V-au furat bicicletele?», am fost invitați de nenumărate ori la muncă, să nu ne mai ținem de prostii, dar și să tragem tare cu alergarea că suntem primii și nu a mai trecut nimeni înaintea noastră", adaugă Ștefan.
Presa internațională vuiește după ce România - Kosovo a fost abandonat: „Haos!”