Mulţumim, Lance!

O bună parte a umanităţii trăieşte imersată în sport, dar habar n-are cum se face sportul, cum se coace, ce se află în spatele şuturilor în vinclu, al recordurilor doborâte, al rezistenţei fără limită la suferinţă, al capacităţii de a face dintr-un joc o artă.

Cum se frământă aluatul

Şi e paradoxal. Sportivii şi cei din jurul lor se exprimă din ce în ce mai mult. Azi auzi de toate pentru toţi. Vorbe goale şi vorbe grele, descrieri poetice şi exprimări de gang. PR-ul a devenit o a doua natură a sportului. Dar habar n-avem din ce e făcut el, din ce e compus aluatul şi cum se frământă. Ce fac campionii la prima oră a dimineţii şi în orele târzii ale nopţii. Ce le spun antrenorii, oamenii de ştiinţă, foştii performeri, conducătorii, ţara, patria, istoria. Ce le spun când nu îi auzim noi. Ce toarnă în ei. Ce scot din ei. În ce îi transformă.

Cu ochii bronzaţi

Un campion e un alchimist. El trebuie să devină fundamental altcineva. Când s-a apucat de ciclism, acum nu mulţi ani, Tadej Pogacar, recentul câștigător al Turului Franței, era un puşti durduliu, aproape caraghios pe bicicletă. Acum zboară printre munţi şi adversari. Nu mai are nimic de a face cu cel care era până de curând. 

În afară, sigur, de voinţă, ambiţie... şi completaţi cu tot ce doriţi din arsenalul de PR. Nu există, proporţional, vreun alt sportiv în lume la nivelul lui în momentul de faţă. E ca şi cum, în tenis, la 17 ani cineva ar avea mai multe turnee de Mare Şlem câştigate. Ca un multiplu campion olimpic de înot la 16 ani. Slovenul e unic. Zboară cel mai aproape de soare. Şi pe noi ne dor ochii.

Ce vedem când (ne) uităm?

Icar a căzut pentru că nu a înţeles natura umană. Or, un campion fix asta trebuie să facă, să iasă din condiţia umanităţii pentru a ului, aşa cum, pe vremuri, la bâlciuri, indivizi înfricoşători scoteau flăcări pe gură sau stăteau pe cuie în faţa unei asistenţe mute de admiraţie crezând că aceştia au depăşit pragul omenescului pentru că nu mai simţeau focul sau fierul. 

Mai târziu, a trebuit ca "vrăjitorii" să inventeze altceva pentru un nou public care se prinsese de poantă. În sport însă, nu te prinzi niciodată de poantă pentru că nu e aşa simplu. Şi probabil că asta e şi ideea. 

În sport predomină prezumţia de nevinovăţie pentru că nu poţi distinge între cei care scot flăcări din propriile pântece şi cei care iau gaz în gură. Stau unii lângă alţii în pluton, în bazin, pe un teren sau de o parte ori alta a unui fileu. Ceea ce poţi intui este fix asta: că unii sunt un altfel de oameni, iar alţii doar oameni. Asta nu înseamnă nimic. Sau...

De ce nu mai putem fi naivi

Sau Lance. Există un înainte şi un după Armstrong. 1998 e anul zero al sportului. Într-o perioadă concentrată de timp au fost expuse dopajul generalizat şi corupţia endemică din olimpism. Oala dăduse în foc. Dar Armstrong a ales să mai bage cărbuni şi apoi s-a prăbuşit spărgând odată cu el cele şapte victorii. 

Între 1999 şi 2005 Turul nu are învingător, la fel ca în anii '40-'46. Lance a fost Al Treilea Război Mondial în sport. Milioane de oameni care se închinaseră la el au rămas orfani, rătăciţi. Planeta s-a împărţit în scepticii incurabili şi în cei care au ales să-şi închidă vocea interioară pentru a nu înnebuni.

Frâna din piept

Aici suntem. Pogacar pedalează pe o hidrobicicletă deasupra unui tsunami. Merge ca la defilare, cu datele esenţiale ale motorului său interior ascunse, înconjurat de oameni atinşi de scandaluri de dopaj, cu o naţionalitate care a înregistrat o rată uriaşă de ciclişti suspendaţi pentru doping, 8 din 19 în ultimii zece ani, ceea ce aproape că atinge performanţa abisală a halterelor româneşti. 

Acestea sunt adevăruri. Dar adevărul cel mare ne scapă. Nu doar cel al lui Pogacar. Cel al unor fotbalişti care joacă la Euro cel mai dinamic fotbal după cel mai greu sezon. Cel al marelui Djoker care planează asupra arenelor ca un avion vizibil-invizibil. În legătură cu toate acestea, dezvoltând o admiraţie sinceră, unii dintre noi resimt în acelaşi timp arsura unui cui în inimă. Ah, de-am fi fachiri!