INTERVIU Mihai Mironică, la episodul #12 din podcastul „Profu' de Sport" » Dialog amplu despre carieră, presă și preferințele publicului: „FCSB e peste echipa naţională la audienţe!”

 - Stăm de vorbă astăzi cu unul dintre cei mai longevivi jurnaliști din presa de sport, comentator de top și realizator TV. Numele lui, Mihai Mironică. Salut, bine ai venit!
- Salut, Cătălin, bine v-am găsit.

- Ai aproape 30 de ani de carieră, nu? 
- Cam așa, da. 

- Și, lucru destul de rar întâlnit, aproape toți în același loc, mă rog, sub aceeași umbrelă a trustul PRO. 
- Nu aproape toți, chiar toți.

- Ai început cu Canal 31, Pro FM... 
- Nu exista nici măcar Canal 31 când am ajuns acolo la sfârșitul anului 1992. Exista doar un prieten de-ai lui Adrian Sârbu, Ilie Ciurescu, care conducea un proiect pentru înființarea unei televiziuni. El a făcut o selecție, am fost mai mulți băieți acolo, la selecție, și unii dintre noi am și rămas.

- Studenți la Jurnalism, bănuiesc. 
- El avea două grupuri mari, studenți de la Jurnalism și studenți de la Academia de Educație Fizică. Era o televiziune de sport și s-a gândit că asta ar trebui să fie combinația: oameni care fac sport, care se pricep foarte bine la sport și oameni care se pregătesc pentru presă. Și a ieșit o combinație bună, până la urmă. Doi reprezentanți ai acelor două categorii încă mai sunt la PRO TV: Mihai Dedu, care venea dinspre Academia de Fizică, și eu, de la Facultatea de Jurnalism

- Ultimii mohicani. 
- Iar noi am rămas așa, reprezentații ai acelor două mari curente.

- Canal 31, apoi PRO TV, cu toate declinările lui ulterioare pe sport: TV Sport, Sport.ro, Pro X și acum Pro Arena. 
- Exact. Chiar și pe „Acasă” am avut foarte multe apariții. Când PRO TV nu avea altă o altă televiziune decât „Acasă” în portofoliu, exista „Duminica bărbaților”. Era un canal feminin, dar duminica transmiteam mai multe campionate.

- Aveați o echipă zdravănă pe atunci, pe vremurile alea, erați mulți și buni... 
- Așa este, da, era o echipă foarte bună. Acum e plin prin presa din România de oameni care mi-au fost colegi pe-atunci la PRO.

- Nu te-a bătut niciodată gândul să pleci din PRO? 
- Ba da, îți dai seama că de-a lungul timpului ba mai primești un telefon, ba sunt tot felul de de momente, și mai dificile... Dar până la urmă n-a fost ceva decisiv și mă bucur că n-a fost. Mai ales că sportivul pe care-l admir cel mai mult e Steven Gerrard și atunci îmi imaginez că am și eu o poveste oarecum similară despre longevitate. El a jucat aproape toată cariera lui la Liverpool și îmi place că trăiesc și eu ceva similar pe felia mea.

- El s-a retras la un moment dat, tu te uiți deja către următorii zece ani, înțeleg. 
- Sper, da, mai ales că lăsăm lucruri frumoase care se conturează în continuare la PRO.

Mihai Mironică: „Naționala e sub audiențele pe care le face FCSB”

- Chiar, ce urmează? Ce competiții importante urmează să mai transmiteți? Pentru că în ultimii ani, PRO-ul, care pe vremuri luase prim-planul transmisiunilor de top, a mai cedat din ele, a cedat aproape de tot segmentul intern, a rămas cu niște competiții internaționale.
- Segmentul intern nu e chiar așa cedat de tot, deoarece Conference League și Europa League, de exemplu, sunt mize foarte importante pentru noi în cupele europene. Noi acolo putem tinde în mod realist și iată, în acest an cele mai vizionate meciuri în România sunt cele pe care le transmitem noi din Conference League. Ce a făcut, de exemplu, FCSB în acest sezon, cu meciurile din preliminarii și cu meciurile din grupe, este fără egal! Nu există meciuri comparabile în România, inclusiv naționala României este sub audiențele pe care le face FCSB la noi în Conference League! Deci, segmentul intern nu e tocmai cedat, pentru că...

- Competiții interne. 
- Da, da. Dar Conference League și Europa League sunt mize importante pentru echipele noastre, iar meciurile echipelor de club în cupele europene rămân niște evenimente foarte importante. Sigur, sperăm ca, apropo de intersecția sportului din România cu transmisiunile de la noi, la următoarele două ediții de EURO, pe care noi le transmite, România să fie prezentă. Am transmis, de exemplu, România când a fost la EURO 2016 și acel meci cu Franța este în continuare recordul de audiență pentru istoria măsurată a ultimilor 20 de ani măcar în România.

- A fost un meci tensionat, care s-a decis foarte târziu (n.r. România - Franța 1-2, cu gol decisiv marcat în minutul 89). Poate și de asta... 
- Da, jucam în compania echipei gazdă, în deschiderea turneului final și am reușit să păstrăm un echilibru mai tot meciul. Sunt tot felul de motive care au condus la acea audiență uriașă. Inclusiv abilitatea PRO TV de a împacheta și de a atrage publicul.

4,5 milioanede români s-au uitat la meciul România - Franța de la Euro 2016. Asta înseamnă 24,8% rating și 53.1% share (cotă de piață)

Mironică, despre preferințele publicului de la noi: „Ce se întâmplă cu FCSB la noi se întâmplă în foarte multe dintre țări”

- Deci un 0-5 în Conference Legue atrage o audiență spectaculoasă, mai mare decât a naționalei uneori, nu? 
- Un 0-5 în Conference League, ăsta al doilea (returul FCSB - Silkeborg), a avut o audiență mult mai mare decât acea victorie fantastică pe care CFR a obținut-o în acea seară, pe același canal de televiziune (n.r. - 2-0 cu Slavia Praga). Asta este povestea în România. La un moment dat, știi că a existat o campanie, „Steaua, echipă națională”. A fost pe vremea lui Viorel Păunescu, acum vreo 20 de ani. A fost o campanie inițiată de club înaintea unui sezon. Și deși sună așa, un pic prea bombastic, este, totuși, un slogan cu acoperire în ceea ce se întâmplă ca impact. Și voi știți, la Gazeta Sporturilor, că știrile despre FCSB au, probabil, cea mai mare audiență și așa se întâmplă și la TV.

- Este un studiu recent făcut, care atestă că FCSB este în continuare echipa cu cei mai mulți susținători. Nu vorbim despre fani, ultrași, ci despre susținători.
- Cei mai mulți e puțin spus. Aproape cât toate celelalte echipe la un loc.

- 50%, ceva de genul acesta. 
- Bine, sunt astfel de situații mai peste tot în Europa, mai ales acolo unde campionatul nu are foarte multe forțe. Uite, în Ucraina cred că era ceva similar. Tot așa, Dinamo Kiev strângea undeva pe la jumătate dintre fani. Sunt anumite țări unde se polarizează simpatiile. Probabil și Bayern Munchen în Germania. În Italia, unde sunt mai multe forțe din acestea, poate că e mai fragmentat, deși și Juventus cred că are o cotă uriașă acolo. Nu e atât de mare hăul între locul 1 și locul 2, dar, oricum, este clar peste alte echipe. Ce se întâmplă cu FCSB la noi se întâmplă în foarte multe dintre țări.

Mihai Mironică: „Nu am nici cel mai mic conflict cu CSA Steaua!”

- Puiul ăsta de dialog care s-a agățat de FCSB o să-ți mai adauge un pic de ură din partea celor de la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, cu care ești într-un conflict deschis. 
- Eu nu sunt în niciun conflict cu nimeni, doar că anumite lucruri trebuie spuse! Atmosfera e mai tensionată la noi în sport decât în politică, iar unii jurnaliști din lumea sportivă sunt ușor timorați de reacțiile acestea violente care vin din partea suporterilor agresivi. Chiar și la Gazeta Sporturilor, unde sunt editorialiști de primă mână și cu uriașă experiență, sesisez deseori că în texte se mai precizează „chiar dacă îmi voi lua mult hate” sau „chiar dacă voi avea parte de reacții negative”. Oamenii iau foarte mult în considerare, poate chiar se și tem de aceste reacții negative. Dar eu cred că lucrurile trebuie spuse indiferent de reacțiile acestea agresive. Și, pentru că ai pomenit în particular de CSA Steaua, nu am nici cel mai mic conflict cu CSA Steaua. Este vorba doar despre o situație pe care o prezint.

- Pe scurt, tu ai spus întotdeauna că, din punctul tău de vedere, FCSB este 100% continuarea clubului istoric. Și de aici a început toată nebunia... 
- Uite un exemplu relativ recent care arată nu am absolut nimic personal cu CSA Steaua, așa cum nu pot avea ceva personal cu nicio altă echipă. Am comentat un meci între CSA Steaua și FCSB 2, căpitanul celor de la CSA Steaua a fost faultat în careul advers și apoi, pe tot parcursul meciului, am spus că CSA Steaua fost dezavantajată. Deci nu am nici cel mai mic... 

- Suporterii Stelei nu asta reclamă, că ai fost subiectiv în timpul unui meci, ci că ești subiectiv în disputa „Steaua versus FCSB”. 
- Ei spun că sunt subiectiv, că sunt nedrept în disputa aceasta pentru că FCSB ar fi implicată. Iar eu voiam să ofer acest exemplu concret: cele două cluburi s-au înfruntat pe terenul de fotbal și n-am avut nicio problemă să spun că arbitrul a ajutat-o pe FCSB.

„Dacă spui numai lucruri care vor să fie auzite de oameni, atunci te transformi într-un agent de PR”

- Cum gestionezi reacțiile acestea violente de limbaj? Mesaje, amenințări, căsuțe de mail pline cu tot felul de mizerii. Cum reușești să treci mai departe? 
- Păi, trebuie să treci mai departe, că dacă te făceai contabil sau gestionar de magazin sau mai știu ce întreprinzător imobiliar, nu aveai parte de așa ceva. Dar când te faci jurnalist trebuie să-ți asumi și așa ceva. Există componenta de jurnalism și componenta de PR. Dacă spui numai lucruri care vor să fie auzite de oameni, atunci te transformi într-un agent de PR.

- Nici măcar asta nu prea ai cum, că între FCSB și Steaua nu ai cum să fii perfect echilibrat fără să te acuze măcar unii dintre ei. 
- Eu cred că, dacă mi-aș propune, aș putea să fiu foarte PR-istic cu toată lumea, aș reuși să găsesc o cale să fiu drăguț și cu ăia, și cu ăia, să nu apară nicio astfel de reacție. Dar, dacă sunt anumite lucruri care trebuie spuse, le spun chiar dacă există această componentă de care spuneai tu, cu reacțiile negative, agresive și așa mai departe.

- Îți citești tot feedback-ul pe care îl primești pe Facebook sau...? 
- Da, da, sunt un maniac al comunicării. Dar nu de ieri, de azi, sau de când apărut Facebook. Prin '94, am început „Procesul Etapei” și am fost din echipa lui Ovidiu Ioanițoia de la început. Iar marea nebunie de atunci a fost că oamenii puteau intra în emisiune să discute cu Ovidiu Ioanițoaia, cu cei mai prestigioși jurnaliști, cu Cătălin Tolontan, cu Andrei Vochin, cu cele mai mari vedete din fotbalul nostru care veneau atunci în emisiune. Și îți dai seama că foarte puțină lume reușea să intre în emisiune, cei mai mulți nu izbuteau. Și mă prindea dimineața vorbind la telefon cu cei care nu apucau să intre. Deci mania asta de a comunica cu oamenii, indiferent de ce au de spus, lucruri plăcute sau mai puțin plăcute, o am dintotdeauna, inclusiv de la „Procesul Etapei”.

- Te-ai simțit vreodată în nesiguranță? 
- Sigur că au fost episoade neplăcute pe stadioane, dar au trecut aceste episoade, inclusiv cu Gigi Becali, deci nu numai cu suporterii.

- Pe stadion cu Gigi Becali? 
- Da, a fost un episod, de exemplu...

Mironică povestește un episod șocant cu Gigi Becali: „M-a sunat și o oră nu s-a repetat”

- Tu erai în echipa de producție a emisiunii „Fotbal la Maxx”? 
- Da. Dar chiar de curând am prezentat în emisiune la Pro Arena o înregistrare ... Pe internet circulă varianta cum că ar fi primul interviu cu Gigi Becali dat vreodată la TV. Pe filmarea respectivă, el nu-i pronunță numele lui Malonga Parfait (n.r. prezentatorul emisiunii, agresat de Becali), dar zice „OK, am avut acea reacție violentă, însă am aflat că Mironică ăla face și desface ...”.

- Tu făceai textele? 
- Da, da, făceam textele pentru emisiune împreună cu doi, trei colegi. Și a aflat el ulterior că sunt acolo, deși nu era un mare secret, că noi aveam un generic la final și apărea acolo că eu sunt producătorul emisiunii. Dar e amuzant, de-aia am și dat din nou înregistrare acum, după mai bine 20 de ani, că el zicea „OK, am aflat că Mironică ăla le face și nu știu ce, dar Ioanițoaia e, de fapt, cel care l-a pus”. Era convins că Ioanițoaia m-a pus și zice el: „Să facă glume Ioanițoaia cu mă-sa!”. Gigi Becali era cu totul altfel decât este acum.

- Da, mă rog... 
- Eu așa simt. Adică eu n-am mai auzit acum formulări precum cea pe care ți-am redat-o mai devreme. Ei, și am vrut ca în emisiune măcar să lămuresc lucrurile măcar din punct de vedere istoric, așa.

- Și să-ți asumi până la capăt. 
- Să-mi asum, da. Pentru că Ovidiu Ioanițoaia, deși era, într-adevăr, șeful componentei de sport din grupul PRO în acea perioadă, nu se implica în mod direct în acest proiect Fotbal la Maxx. Erau alte chestiuni pe care le discuta împreună cu noi. Dar în privința acestui proiect, nu, nu se implica în mod direct, de aia am vrut să-i transmit lui Gigi Becali că era în eroare. S-a supărat inutil pe Ovidiu Ioanițoaia, că nu era cazul.

- Episodul cu Malonga Parfait îl știe toată lumea, un episod violent, printre primele care au arătat, de fapt, cine e Gigi Becali, dincolo de aparențe ... 
- O perioadă nu știa cum arăt, nu mă cunoștea, dar mă căuta după episodul respectiv. Și mi-au spus colegi care se întâlneau cu el pe teren că le oferea bani sau, mă rog, că el anunțase o sumă de bani pentru numărul meu de telefon.

- Deci, practic, spui că plănuia o agresiune. 
- Am avut mai multe astfel de episoade cu Gigi Becali. La un moment dat am comentat un meci uriaș, victoria pe care CFR a obținut-o pe Olimpico, în Champions League (n.r. - 2-1 cu AS Roma, în 2008). Pe parcursul acelui meci, eu am spus că este cel mai tare lucru pe care eu l-am văzut în Champions League realizat de o echipă românească. Am mers mai departe și am zis că este chiar și peste ce a realizat Steaua în Champions League, pentru că și Steaua avea niște lucruri deosebite făcute pe acolo, în frunte cu acea victorie de la Kiev (n.r. - 4-1, în 2006).

- Comentată tot de tine. 
- Da. Dar asta mi se părea și mai tare, adică să câștigi în Champions League pe terenul unei echipe mari din Seria A mi se părea ceva incredibil. Iar asta l-a iritat foarte tare pe Becali. A doua zi, am fost în Ghencea, pentru că juca Steaua cu Bayern, erau vremurile în care aveam două echipe în Champions League, ceva de neimaginat acum.

Mironică spune că Becali s-a transformat: „Nu mai e acel om realmente sălbatic”

- Cei mai mici care se uită la podcastul ăsta cred că băgăm în ele. 
- Exact, nici nu-și pot imagina așa ceva. Și masa presei era atunci chiar sub loja la care stătea el în Ghencea. Chiar mi-aduc aminte, eu stăteam de vorbă cu Gabi Safta, iar el (n.r.- Becali) m-a văzut și a avut niște reacții foarte dure. Dar eu asta zic, simt, totuși, că acum nu mai este acel om realmente sălbatic care era în acea epocă. Nu am mai văzut acum, chiar și când echipa lui suferă niște înfrângeri, astfel de reacții atât de virulente pe la stadioane - unde nici nu-l mai vedem - sau pe la televiziuni sau cu reporterii cu care discută.

- E drept, discursul public pare că s-a mai curățat un pic, dar știi cum e cu lupul și năravul. 
- E adevărat. Cred că în cazul lui contează și vârsta. Eu m-am mai uitat în ultima vreme - absolut întâmplător, că nu le-am căutat - peste niște înregistrări cu el de acum 20, 20 și ceva de ani, când a apărut prima oară la „Chestiunea Zilei” cu Florin Călinescu, când a dat acel interviu de care îți spuneam. Nu avea nuanțe în discurs, era foarte direct și foarte brutal. Aș spune că în acest moment e altfel.

- Și cum s-a făcut trecerea dintre momentele în care te agresa verbal sau încerca chiar și o agresiune fizică la momentele în care acum dialogați în emisiuni? Se datorează acestei schimbări pe care tu o invoci? 
- Și asta, dar eu atunci nu eram gazdă de emisiune. Ulterior, am devenit fie invitat permanent în emisiuni, fie gazdă. Și, inevitabil, trebuie să vorbești cu toți oamenii. Eu vorbesc cu absolut toți oamenii din sport, nu am o persoană care este trecută la „interziși”. Iar el este cea mai importantă sursă de informații pentru clubul care are cei mai mulți suporteri. Este cumva natural să vorbești cu el. Plus că e genul de om care iese din tipare, e atrăgător pentru foarte mulți oameni, are un discurs destul de direct, destul de pe înțelesul oamenilor și ăsta este motivul pentru care noi acum comunicăm. Mi se pare firesc să vorbesc cu oameni de la toate cluburile, inclusiv cu oameni de la CSA Steaua. Comunic, nu am nici cea mai mică problemă.

- Dacă-mi aduc bine aminte, Gigi Becali a fost inclusiv inițiatorul unor mișcări periculoase pentru cariera ta la modul propriu, în sensul că a sunat, a intervenit, a încercat să facă presiuni să te scoată de pe post la anumite emisiuni, la anumite comentarii, a pus condiții să nu comentezi nu știu ce meci.
- Dar să știi că asta n-o face numai Gigi Becali! Ai fi incredibil de surprins să afli că oameni dintre cei care au o imagine dintre cele mai „non-becaliene” fac astfel de lucruri. Deci nu, nu mi s-a întâmplat numai cu cu Gigi Becali. Sunt oameni din sport, cu care, altfel, mă întâlnesc, am o relație civilizată. Dacă sunt invitat, merg la o întâlnire cu acea persoană, nu refuz pe absolut nimeni. Și oamenii aceștia au făcut în trecut astfel de lucruri, presiuni inclusiv la job, așa cum spuneai.

- Câte dintre ele s-au materializat? 
- Eu aș spune că niciuna. Și tu ai fost la un moment dat în acest grup (n.r. - trustul PRO) și nu cred că, fiind jurnalist al ProSport, poți să-mi spui că vi s-au impus lucruri de către conducerea grupului, ce să scrieți, cum să scrieți. De aceeași libertate de care cred că voi ați avut parte și noi am avut parte din punct de editorial, deci este un loc în care, din punctul nostru de vedere, al redacției de sport, poți să-ți faci job-ul fără nicio nicio problemă. Deci nu, nu au fost repercusiuni în urma acestor reacții care au mai apărut din partea unor oameni din fotbal.

- Deci nu-i mai porți pică lui Gigi Becali pentru ce s-a întâmplat acum 15-20-25 de ani... 
- Sigur că trecerea timpului atenuează astfel de episoade. Iar eu nu am o relație personală, niciodată nu m-am întâlnit cu el în afara discursului pe care îl avem în emisiune. Nu, nu am avut nicio discuție. Iar în emisiune așa cred că trebuie să fac, să vorbesc cu toți oamenii pe subiectele care-s de interes pentru public și nu cred că lucrurile care mi se întâmplă în plan personal trebuie să aibă un impact asupra emisiunii. Adică, dacă eu am un conflict personal cu cineva anume, acea persoană nu trebuie să mai apară?

Despre Gigi Becali se tot spune că e un personaj creat de presă. Eu cred că el s-a creat preluând acest club care are probabil la fel de mulți suporteri cât toate celelalte echipe laolaltă. Dacă ar fi fost patron la FC Voluntari sau la Csikszereda nu cred că ar fi avut acest impact mediatic, cu tot discursul lui neortodox, deși el se prezintă ca fiind un ortodox de frunte al țării.

- Mihai Mironică

- Dar ...
- Această ipostază (n.r. - de a fi patronul FCSB) este, după părerea mea, cea mai importantă din fotbalul românesc, mult mai importantă decât cea de președinte al Federației și așa mai departe. Așa cum despre președintele de la Real Madrid se spune că este premierul fotbalului sau că, în societate spaniolă, este chiar mai important decât premierul țării, așa și la scara noastră, să fii patronul celei mai populare echipe din România te transformă, inevitabil, într-un personaj de presă. Și dacă ești și un personaj comunicativ, cum a fost mereu Becali - sigur, dacă nu se depășesc anumite limite în privința calității mesajului -, eu cred că lucrul acesta este de apreciat. Pentru că fotbalul, până la urmă, nu este o chestie...

- Elitistă. 
- Nu, nu neapărat. Dar aș spune că nu se inventează lucruri aici pentru îmbunătățirea calității vieții oamenilor și așa mai departe. E o distracție, iar fotbalul nu este ca-n alte sporturi. Apreciem ce se întâmplă în canotaj sau în scrimă efectiv când are loc cursa, iar după aceea patru ani se așterne tăcerea până la o nouă ediție. Despre fotbal discutăm în permanență, iar la aceste comentarii și discuții participă și Gigi Becali și mi se pare un lucru de apreciat, pentru că, până la urmă, asta facem. Ca pasionați dintotdeauna de fotbal, între două meciuri care au loc la distanță de o săptămână, tot discutăm despre ce se întâmplă în fenomen. Asta este particular în cazul fotbalului și mi se pare OK să poți să discuți, inclusiv cu oameni aflați la cel mai înalt nivel în fotbal.

Mironică, despre începuturile în jurnalism și sportul practicat în copilărie

- Hai să ne întoarcem un pic la începuturile tale în presă - că am luat-o foarte lansați și am ajuns la prezent - și să ne povestești cum ai devenit atras în adolescență de ideea de a fi ziarist? Cum ți-a venit ideea asta? Nu era foarte la îndemână meseria pe atunci. 
- Mi-aduc aminte că eram la un liceu economic și clasa de finanțe-contabilitate pregătea oameni pentru ASE, asta făceau oamenii acolo. Prin clasa a XI-a sau a XII-a, încep profesorii sau dirigintele să te întrebe „ce drum vreți să urmați?”. Colegii ziceau "ASE, contabilitate" pe linie. Când eu ziceam că vreau să mă fac jurnalist, suna așa ... era foarte exotică opțiunea prezentată. De ce am avut opțiunea asta? Știi și tu prea bine, nu e ceva foarte filosofic. Îți place pe de-o parte sportul, îți place să scrii, îți place să relatezi lucrurile pe care le vezi, să-ți spui o opinie despre ceea ce vezi și atunci mi se pare meseria de vis. Nu e ceva mai frumos pe care să mi-l pot imagina.

- Adică ai îmbinat un hobby cu... 
- Da, o pasiune nebună pentru sport, o anumită abilitate pe care mi-o remarcau profesorii de limba română, de exemplu, pe la școală, pe la liceu și așa mai departe. Și această combinație a rezultat în ceea ce s-a întâmplat ulterior.

- Ce sporturi ai făcut în copilărie? 
- Eu am făcut tenis, chiar destul de intens și destul de mult. Am fost opt ani la un club din Constanța, un club la care au crescut și George Cosac, Andrei Pavel, Horia Tecău, Simona Halep. O asemenea densitate de valori în sport, în România, foarte rar găsești, în tenis nu mai vorbesc. Sunt o mulțime de oameni de primă mână din tenis care acolo au început.

- Și tu cum ai ratat...? 
- Chiar am avut o experiență foarte plăcută de curând, pentru că noi am transmis evenimentul acesta de retragere al lui Horia Tecău de la Cluj. Și alături de el au venit doi profesori, Popescu și Macoveiciuc, care mi-au fost și mie antrenori când eram copil. Și cu ocazia asta, am vorbit în direct cu ei în emisiune. În studio era Adrian Iencsi, el mă vedea când nu erau camerele pe mine și mi-a zis ulterior că niciodată nu m-a mai văzut atât de emoționat, că îmi dădeau lacrimile. A fost un moment foarte plăcut să mă reîntâlnesc cu copilăria mea din tenis cu ocazia acestui eveniment de la Cluj.

Mironică: „Să joc fotbal îmi plăcea mai mult decât să joc tenis”

- Și cât de bun erai la tenis? Nu suficient de bun încât să ajungi la nivelul lui Andrei Pavel, dar...? 
- Păi, nu suficient de bun încât să forțez lucrurile. Adică, mi-am dat seama când am intrat în liceu că mai bine rămân concentrat pe școală, știi cum e.

- A fost clasica discuție din familie că trebuie să alegi între sport și carte? 
- Nu neapărat, că părinții au avut foarte multă încredere în mine, nu mi-au impus în general anumite lucruri legate de parcursul meu. Dar mi-am dat eu seama. Și acuma îți spun că, totuși, să joc fotbal îmi plăcea mai mult decât să joc tenis, deși tenisul a fost cel pe care l-am aprofundat.

- Da? 
- Eram atras și de fotbal foarte mult, dar îți spun că foarte mulți dintre jucătorii de tenis de top sunt superpasionați de fotbal. Eu în toți anii ăștia am fost alături de Andrei Pavel, am fost colegi de grupă la tenis, iar el este un foarte bun jucător de fotbal și este foarte pasionat de fotbal. Era foarte ofticat atunci când el, fiind la clasa E, eu eram la A - eram colegi și la școală - și îi cam băteam. Aproape că suferea mai mult la acele înfrângeri la fotbal de la școală decât la ce i se întâmpla pe terenul de tenis. Bine, a fost atât de bun la început că nu prea îl bătea nimeni. Asta era problema. Dacă-mi aduc aminte, cel mai mult am reușit să-i iau vreo trei game-uri într-un meci, iar acela e un meci pe care nu-l uit niciodată.

- Ușor neobișnuit pentru un copil constănțean care a devenit adolescent în momentul în care Hagi era aproape de apogeul carierei lui să fie atras de tenis mai degrabă decât de fotbal. 
- Cu tenisul m-am dus pentru că știi cum e...te descoperă un antrenor foarte devreme, îți propune, ție-ți place și după aceea te duci așa, un pic din inerție. Îmi plăcea foarte mult și joc și acum tenis. Apropo de ce vorbeam la începutul emisiunii, am fost de curând și am jucat tenis în Complexul Dinamo împreună cu fiica mea.

- Așa. 
- Și vine un domn acolo și zice: „A căzut un mit astăzi, că toată lumea vă percepe ca fiind stelist și, iată, jucați tenis aici la Dinamo!”. Nu am nicio problemă, nu sunt stelist, nu sunt dinamovist, nu am nicio apartenență la vreun club din acesta mare. Eu am rămas cu ai mei din Constanța. Da, sunt foarte pasionat de tenis, am avut plăcerea de a comenta finale de-ale Simonei Halep de la Roland Garros și multe alte evenimente uriașe din tenis. Dar fotbalul e cel care mi-a plăcut cel mai mult întotdeauna. Și chiar am avut un episod...Taică-miu mi-a cumpărat la un moment dat o rachetă, a dat 1.500 de lei pe ea, era vreo 60% din leafa lui pe o lună, un efort uriaș. Nu mi-aș putea imagina că aș putea face așa ceva, să plătesc atât pe o rachetă. Asta se întâmpla în comunism.

- Și ce s-a întâmplat? 
- Eu îmi doream tot mai mult să mă duc la fotbal, nu la tenis, iar într-o zi aveam antrenament cu echipa școlii la fotbal. Și-mi era rușine să mă duc cu racheta de tenis după mine. Ai mei știau că mă duc la antrenament la tenis. Și am lăsat racheta undeva ascunsă lângă bloc, în gardul viu, acolo...

- Riscant! 
- Și a găsit-o taică-miu. Și ce m-a așteptat după aceea acasă a fost de neuitat, de asemenea ...

- Zi mersi că a găsit-o el și n-a găsit-o altcineva. 
- Da, da, măcar asta este consolarea în acest episod dur pentru mine, că măcar a găsit-o taică-miu. Era și mai rău dacă se pierdea.

- Care erau modelele tale atunci? În tenis și-n fotbal în același timp. 
- Păi, nu pot să uit că la clubul de tenis am văzut împreună cu Andrei Pavel și cu alți colegi disputele din Cupa Davis, când România a înfruntat America în '84. Atunci, Ilie Năstase era foarte în vârstă, avea 37 de ani, iar John McEnroe era la apogeul său și juca pentru Statele Unite. L-a rupt cu bătaia John McEnroe, era un an în care John McEnroe a câștigat peste 80 % din turneele în care a participat. Era ceva uluitor ce s-a întâmplat.

-  Mătura tot. 
- Mătura tot, da. Pe de-o parte, îl admiram pe Ilie Năstase, dar John McEnroe era jucătorul pe care îl admiram cel mai mult. Avea el un serviciu particular: se punea cu privirea spre tribună, nu cum se pun toți jucătorii, către fileu, și își arunca racheta după ce făcea mișcări îndelungi cu ea, apoi se întorcea către teren în timp ce o lovea. Chiar începuse să-mi iasă serviciul ăsta și chiar așa serveam, în stilul lui. Adică, mă puneam și eu așa, cu privirea către tribună și mă întorceam și făceam aceleași mișcări. Deci, John McEnroe a fost cel pe care l-am admirat cel mai mult în copilărie în tenis.

- Și dincoace, la fotbal? 
- Iar la fotbal sigur că era Hagi. Dincolo de faptul că era din Constanța, era ceva... Eu mă tem că nu voi mai vedea niciodată vreun român atât de bun în fotbal! Îmi aduc aminte din copilărie că atunci când se apropia un meci al naționalei, nu mă interesa nimic despre echipa noastră decât să știu că Hagi este OK. Dacă Hagi era OK, nu îmi mai păsa cine juca pe lângă el!

- Rezolva el cumva. 
- Era doar Hagi și încă niște băieți. Iată că, peste ani, și Cristi Chivu a formulat, cumva, ideea aceasta. Sigur, într-un mod mai dur, când, la un moment dat, a avut o răbufnire către anumiți reprezentanți ai „Generației de Aur” și a spus: „Mă, până la urmă stăteați toți în apărare și i-o aruncați lui Hagi în față”. Sigur, cu mintea mea de atunci - că nu știam, nu simțeam fotbalul în profunzime - totuși, pentru mine, Hagi era...dacă el era, atunci nimic nu mai conta.

- Era o mândrie pentru constănțeni atunci să știe că unul de-ai lor a ajuns atât de departe?
- Eu deja nu-l mai percepeam ca fiind un constănțean. Era ceva național, era prea mare pentru a-l mai limita la universul acesta al Constanței. Nici nu mă mai gândeam la el ca fiind un constănțean de-ai mei.

Peripețiile trăite în cabina de comentariu

- Bun. Ai cotit-o dinspre tenis către fotbal, dinspre potențial contabil către jurnalist. Ai ajuns în București, la Facultatea de Jurnalism și ai ajuns în PRO. Îți mai amintești cum au fost primele meciuri comentate? 
- Cum să nu? (râde) Deci, dacă îl sunăm acum pe Felix Drăghici...nici nu trebuie să te prezinți, îi spui doar atât: „Adel Sellimi”. Eu numai numele ăsta mi-l mai aduc aminte, dar el cu siguranță poate să ți-i spună pe toți 11. Deci, noi am comentat un Franța - Tunisia. Adel Sellimi era fundașul dreapta, cred. Și dacă lui Felix îi spui doar atât, el începe să spună toată echipa Tunisiei din acel an, din '93-'94, când am comentat meciul ăla. Mi-aduc aminte ce caraghioși eram. La meciul ăla, ajunseserăm noi la concluzia că e bine ca fiecare să comenteze când mingea este la una dintre cele două echipe.

- Să fie mai simplu. 
- Și eu mi-am luat Franța, iar el Tunisia, era mai simplu așa.

- Mai simplă documentarea, adică. 
- Probabil, nu știu. Te specializai în echipa aia, nu știu care a fost ideea. Dar normal că la fotbal mingea sare în permanență de la o echipă la alta și a ieșit o bâlbâială... Un meci de neuitat. Și a mai fost unul, Italia - Germania, tot așa, la începuturi, în care, mamă!, erau niște vedete pe teren, juca Zenga, juca Matthäus, erau niște nume uriașe. Noi am luat meciul acesta din TVR, pe vremea aia nu exista decât TVR, altceva nu mai exista. Partida ne-a înregistrat-o un domn pe trei casete beta de câte 30 de minute. Și ni s-au dat să le comentăm. Era înregistrare și ne opream...

- Voi, practic, făceați niște probe în PRO. 
- Nu, se și dădeau pe post. Dar îți dai seama...dacă ne-am uita acum la emisia de atunci, ne-am amuza foarte tare. În cazul particular al acestui meci, pentru că era o înregistrare, stăteam într-o cabină de montaj, puneam voce, dacă nu ne plăcea ne întorceam, mai ziceam încă o dată. Și ne-a luat foarte mult să comentăm un meci de 90 de minute, pentru că ne tot întorceam, nu ne plăcea cum suna.

- Erați perfecționiști. 
- Eram și foarte slabi și nu ieșea deloc bine. Ei, și s-a întâmplat o dramă! Cred că, cu chiu, cu vai, am ajuns prin minutul 60-70 și ne-am dat seama că scorul era altul decât cel pe care-l relatam noi. Sigur că acum poate părea ceva realmente absurd, dar cred că...

- S-a tăiat o bucată din înregistrare, ce s-a întâmplat? 
- Cred că și tu ai prins vremurile în care nu exista internet și, implicit, nu existau surse de informare. Noi n-am știut care a fost scorul acestui meci. Ne bazam pe grafica meciului, că nu exista altceva. Îți dai seama că în Gazeta Sporturilor sau Sportul Românesc, ce apărea atunci, nu s-a scris despre un meci Italia - Germania care n-avea o miză foarte mare. Nu aveam niciun detaliu despre acest meci și, într-adevăr, cum ai anticipat tu, când s-au schimbat cele două casete, s-a marcat un gol. Iar golul ăla nu s-a prins și noi am comentat cu ce am văzut pe ecran.

- Ca și cum era 0-0. 
- Da. Dar când a apărut la un moment dat grafica - apărea foarte rar - scorul spunea altceva față de ce spusesem noi. Și l-am luat de la capăt, l-am mai comentat încă o dată.

- Cât v-a luat să-l comentați, trei zile? 
- Ceva de genul acesta. Și când ne-am dus, în sfârșit, cu el la Sorin Enache, care a fost șef la noi în vremea aia, mi-aduc aminte că ne-a spus: „Băi, a trecut cam mult de când s-a jucat meciul ăsta, hai că n-o să-l mai dăm”. Noi am muncit atâta la el, două-trei zile...

- Poate a fost mai bine că nu s-a dat, după câte bâlbe zici că ați avut atunci. 
- Da, da. Deci astea au fost primele mele experiențe din acest domeniu.

- Făceai și teren pe vremea aia, bănuiesc, adică mergeai și la meciurile din campionat. 
- Absolut, da.

Episod trăit pe viu în perioada Cooperativei: „Haideți la un salam de urs!”

- Îți mai amintești care era atmosfera stadioanelor de Divizia A la început de ani '90? 
- Era foarte încinsă și atunci. O atmosferă deosebită. Mi-aduc aminte, de exemplu, când mergeam ca jurnalist în Giulești. Conceptul de masa presei era foarte relativ acolo. De fapt, în vechiul Giulești stăteau la masa presei tot felul de oameni. Și era un om care chiar venea să ne dirijeze să scandăm în favoarea Rapidului. Avea niște mișcări... Mi-aduc aminte că avea niște mâini nefirești, erau un pic cam mici, nu știu, dar cu mâinile alea se agita foarte tare și ne dirija. Nu conta că noi suntem jurnalisti și că veniserăm acolo să relatăm despre meci, noi trebuia să fim galeria Rapidului de la tribuna oficială.

- Ai prins și celebrele protocoale care se făceau pe aici, prin Divizia A, Divizia B? 
- Da, am prins și eu, dacă stau să mă gândesc. Am fost la un meci la Bistrița, de exemplu.

- Bistrița era celebră, da. 
- Era locul cel mai potrivit din acest punct de vedere. Și îmi aduc aminte că era un meci Gloria Bistrița - Astra. În mod normal, o televiziune trebuie să plătească să transmită un meci, dar cei de la Astra ne-au zis: „Băi, suportăm noi cheltuielile de producție - că era, totuși, o distanță - numai veniți, vă rugăm frumos, că ăștia ne fură!”. Mi-aduc aminte de Ioan Horoba (n.r. - fost conducător la Bistrița) cum a venit la pauza meciului și ne-a spus: „Haideți la un salam de urs!” Eu nici n-auzisem de salam de urs până atunci. „Vă așteaptă și domnu' primar, și domnu'...”. Mă rog, chestiuni de genul acesta. Dar tare a fost când am plecat de la meci, că am găsit mașina ca la...

- Cu portbagajul ticsit? 
- Ca la saloanele astea auto, când toate ușile i se deschid, se deschide și portbagajul, și-o vezi așa, gata pentru fotografiat. Și era cu toate portierele deschise, portbagajul deschis și nu înțelegeam ce se întâmplă, că doar noi lăsaserăm mașina încuiată.

- Și? 
- Și se băga puternic în portbagaj faimosul vin de Lechinţa. Erau niște damigene care se tot băgau...Mă rog, eu nu știam de această înțelegere. Am avut această surpriză să mă trezesc la finalul meciului că se întâmpla acest proces în portbagaj. Eu, care n-am nici cea mai mică intersecție cu vinul, în particular, și nici cu alcoolul, mi se părea chiar caraghios. Este un astfel de exemplu care-mi vine în minte.

- Ca să înțeleagă cei care ne urmăresc acum, așa încercau cluburile pe vremea (n.r. anii '90) aia să cumpere bunăvoința ziariștilor, băgând în portbagaj câte o damigeană... 
- Dar altele care mi s-au povestit de către colegi în vremea aia sunt mai savuroase decât cea pe care am zis-o eu. De exemplu, la Brăila...

- Cu cămășile? O știu și eu pe asta cu cămășile de la Braiconf. 
- Cu cămășile, da. Stăteai la masă, și, la un moment dat, apărea în spatele tău un domn care doar îți lua ceafa între două degete, se uita către un alt domn care era undeva în colțul încăperii și-i zicea: „42!” Asta-i zicea, nimic altceva.

- Iar la finalul protocolului, cineva venea cu cămășile: „42 pentru Mihai, 40 pentru nu știu cine”. 
- Exact.

- Mi-aduc și eu aminte un episod. Am intrat în presă mai târziu, la 3-4 ani după tine. Și printre primele meciuri la care am fost trimis a fost un meci de Divizia C, undeva prin București, Faur cu Electromagnetica, ceva de genul ăsta. Meciul era la matineu, la 11:00 dimineața. Iar la protocol pe masă erau trei boluri cu alune și patru sticle de votcă. Ăsta era protocolul la 10:00 dimineața, alune cu votcă. Cam așa putea să-și facă un ziarist încălzirea. 
- (râde). Uite, în timp ce-mi povestești despre această pățanie din Divizia C, îmi aduc aminte că am fost trimis la Brașov să comentez un meci foarte tare pentru promovarea în prima ligă, FC Brașov cu Tractorul Brașov. Tractorul avea o echipă bună, era pe vremea lui Paul Enache, Ioan Mandoca...

- Erau o grămadă de echipe în zona aia, era Precizia, ICIM, era Nitramonia, Metrom, erau multe, era concurență mare în zonă. 
- Da, exact! Erau foarte multe echipe din zonă în acea serie de Divizia B, dar meciul ăsta chiar avea miză și era și marea rivalitatea locală FC Brașov contra Tractorul. Era o partidă foarte tare, dar care nu s-a dat pe PRO TV național, ci pe PRO TV Brașov. Fiind o chestie locală, m-am dus eu să comentez meciul și-mi-aduc aminte că m-a întâmpinat directorul care era la FC Brașov și m-am luat cu fraze din astea, ca în scenete: „Să ziceți bine, că dacă o să fie bine, o să fie bine pentru toată lumea”, chestiuni de genul acesta. Mi s-a făcut așa o rușine...și știu că am bâlbâit ceva de genul: „Dar nu, nu este cazul, nu trebuie”. Nu știam ce să spun, știi?

- Continuă. 
- Și mi-aduc aminte că un jurnalist care acum este foarte cunoscut național, un comentator care are mare succes, era omul nostru pe Brașov. Și după ce a plecat acel tip un pic supărat, iritat că l-am refuzat...știi cum era cu jurnaliștii locali, trăiau toată ziua cu acel club.

- Trebuiau să coabiteze într-un fel sau altul, nu? 
- M-a luat un pic cu respect, dar și cu năduf, așa: „Băi «Maro» - că așa mi s-a spus întotdeauna în redacție - dar de ce ai făcut așa ceva, totuși?”

- Stricai apele, nu? 
- Da, da. Nu pot să uit. Nici nu știam ce să spun. „Eu am venit să comentez un meci aici, o să spun ceea ce văd, nu am chef de alte chestiuni”.

„Mă, Mironică, tu ești belgian, mă, băiatule!”

- Apropo de momentele alea de pe vremuri, să ne uităm la...„Procesul Etapei”, finalul anilor 90 (n.r. - moderatorul îi arată un videoclip de arhivă din acea perioadă) - Nu, nu-i chiar finalul anilor '90. Asta e în vara anului 1996, Steaua cu Bruges. 

- Erai un tânăr plin de avânt și destul de emoționat, din ce văd. - Și ăsta e paradoxul. Pe vremea, când eram foarte slab, cămășile și hainele, în general, se făceau foarte largi, că așa se purtau în anii '90 lucrurile. Și acum se fac strâmte, dar nu mai suntem noi de haine din acelea, apropo de inadecvarea asta istorică. - Deci ai fost parte din echipa „Procesului Etapei” și aici... - Aici are o replică Ovidiu Ioanițoaia, apropo de faptul că sunt obsedat să spun doar ceea ce văd și nu contează că o echipă românească...În anii '90, încă era reflexul ăsta pe care care-l moșteniserăm, ți-aduci aminte cum se comenta în comunism... 

- Să ținem cu ai noștri. 
- Da. Întotdeauna noi eram ăia...se punea placa asta că străinii ne vor răul, că ne fură cu arbitrii străini și așa mai departe. Și era replica aceea faimoasă: „Domnule arbitru, da nu ați văzut?”. Ei, și-n meciul acesta (n.r. - Steaua - Bruges), are loc în prima repriză o fază discutbilă și Ovidiu Ioanițoaia mă întreabă la pauză ce cred. Și eu spun că arbitrul a luat decizia corectă că nu a dictat penalty în favoarea Stelei la acea fază. Iar Ovidiu Ioanițoaia zice: „Mă, Mironică, tu ești belgian, mă, băiatule!”. Nu pot să uit replica aia, deși au trecut atâția ani de atunci. 

- Iar în studio erau Gabi Balint și Ion Crăcinescu. 
- Gabi Balint, care-și făcuse freza înainte de acel meci. 

- Ce mai rămăsese din ea, da. 
- Apropo de cât de mulți ani au trecut de atunci. Sigur, Ion Crăciunescu, pe care noi l-am inventat atunci ca personaj în televiziune, pentru că nu exista până la el specialist în arbitraj. 

- Nu existau nici emisiuni. Adică, atunci s-au inventat emisiunile și ușor, ușor... 
- Da, dar genul acesta de personaj pe care să-l aduci și care să spună...Acum, sigur, ni se pare firesc să vedem lucrul acesta, dar pe vremea aceea nu exista. A fost o mare invenție. Bine, nu am inventat noi apa caldă. Până la urmă, emisiunile din Italia erau faimoase și aveau și foști arbitri, dar în în România încă nu se întâmplase așa ceva până la acea experiență cu Ion Crăciunescu.

- Bun. Și, ușor, ușor, ai început să comentezi din ce în ce mai multe meciuri. Cum ți-ai șlefuit abilitățile astea de comentator, pe lângă pasiunea evidentă pe care o aveai pentru sport, pentru fotbal, în general, pentru documentare, trebuie să ai multe alte chestii, de la dicție la ritm și așa mai departe. 
- În primul rând, eu spun că marea șansă a fost că această carieră sau această ipostază de comentator mi-am construit-o în grupul PRO, acolo unde eram un grup de oameni care veniseră cu alternativa. Pe vremea aia, cum îți spuneam, nu exista decât TVR și deodată veniseră niște puști care aveau o altă abordare. Erau oamenii clasici, cu care ne învățaserăm la TVR, dar noi am venit cu un alt tip de a comunica. Noi am și inventat, de exemplu, în România, comentariul în doi. Eu îmi aduc aminte că am propus această formulă „în direct”, pe care o vedem acum peste tot, dar noi am inventat-o atunci, adică să vezi că scrie sub siglă „în direct”. Sau chiar în formula asta, „direct” sau „în direct”. Erau multe lucruri noi pe care le aduceam atunci, inclusiv tipul de discurs. Zic eu că a fost altfel decât cel care era consacrat la TVR. Am fost niște tipi tineri care vedeau lucrurile cam în același fel, un pic diferit față de cum fuseseră până atunci. Spun că lucrul acesta a contat mult în felul în care ne-am construit atunci toți cei din acel grup. 

- Apropo de felul diferit în care vedeați voi lucrurile... 
- Cred că și la voi, de exemplu, la Prosport, lucrurile au arătat altfel... 

- Da, într-adevăr, jumătatea anilor '90 a însemnat o schimbare în media din România și pe TV și în... 
- Față de Gazeta Sporturilor clasică, voi ați venit atunci cu.. 

- Un ziar spectaculos, full color, format mare. 
- Și cu alt tip de...Vă aduceți aminte, tu și toți colegii tăi, că vi s-a transmis - sau probabil voi v-ați propus lucrul acesta - să scrieți textele un pic altfel față de cum erau ele în general. 

- Da, da, fără limbajul de lemn al vremurilor respective.
 - Păi, așa a fost și în domeniul nostru, în comentariul meciurilor.

- Apropo de a face lucrurile un pic diferit. Știrile sportive de la PRO TV, pastila aia care intră întotdeauna după după știrile generaliste, după Andreea Esca, au căutat cam de la bun început o altă abordare. Au căutat, mai degrabă, spectaculosul, poate uneori și frivolul, în detrimentul informației sportive clasice. Din punct de vedere business, sigur că a fost decizia bună, pentru că a generat audiență. Prin urmare, obiectivele de business au fost îndeplinite. Dar cum răspunzi criticilor care au spus că, de-a lungul anilor, știrile din sport de la PRO TV au stricat conceptul de știri sportive? 
- Eu nu am fost niciodată, în toți acești zeci de ani, un factor de răspundere la știri. Dar nu mă disociez de felul în care s-au conturat lucrurile de-a lungul anilor. Sigur că am muncit ani și ani la aceste jurnale de știri și sunt o parte componentă din istoria acestui jurnal, dar nu am fost un om care să definească direcția. Dar, sigur, am avut și eu rolul meu acolo. Eu cred și acum - și așa s-a întâmplat mereu - că nu există evenimente sportive majore care să lipsească din din sumarul jurnalului. Faptul că există și alte tipuri de materiale...nu știu. Până la urmă, vedem că jurnalul de sport de la Pro TV este cel mai urmărit program de televiziune. Nu vorbesc doar de sport, ci de orice gen, în România, din punct de vedere al constanței. Deci nu există, pe parcursul unui an, un program de televiziune care să aibă o ritmicitate din aceasta zilnică și care să facă o audiență atât de mare. Este un adevărat fenomen. În mii și mii de zile câte s-au strâns de când a apărut acest jurnal, cred că doar în câteva zile a fost învins ca audiență. Tu ai formulat mai devreme sintagma „știrile clasice”, ceva de genul acesta. 

- Da.
-Există în acest moment foarte multe astfel de jurnale de știri clasice pe piața din România, iar publicul s-a schimbat, nu poți să zici că nu știu ce i-am făcut noi publicului din anii '90. Însă apar tot felul de generații în continuare, care nu sunt neapărat modelate de ceea ce am adus noi nou în anii '90. Și vedem, totuși, că, în continuare, jurnalele acestea clasice de știri din sport au o audiență infimă, iar acest jurnal de sport de la PRO TV are o audiență uriașă. 

- Continuă. 
- Cred că este vorba și de faptul că oamenii preferă să fie totul prezentat rapid, avem o anumită dinamică în acel jurnal, o anumită carismă a prezentatorilor, o anumită abordare mai pe limbajul obișnuit al oamenilor, o anumită doză de umor pe care încercăm să o introducem acolo și un anumită tip mai spectaculos de a monta lucrul acesta. Contează foarte mult felul în care arată lucrurile pe ecran, lumina, felul în care se filmează, montajul, muzica, toate chestiunile acestea. Noi nu am inventat titlurile acelea care spun „Farul - Rapid 4-0”. Noi am inventat „Tăcerea Mieilor”, de exemplu, când FCSB - Steaua, cum se numea pe vremuri - intra în „silenzio stampa”. Spun un titlu care mi-a venit în minte și am inventat genul acesta de titluri, a fost o altă abordare, știi?

- În termenii actuali, s-ar numi clickbait, misleading și așa mai departe. 
- Nu sunt de acord, nu sunt de acord! Cum am spus, chiar dacă nu particip în mod direct la jurnalul de știri, eu spun că nu există niciun eveniment sportiv major din România sau din străinătate, din orice sport, nu doar din fotbal, care să fie ignorat la știrile PRO TV. Și nu văd misleading-ul unde ar fi sau chiar și clickbait-ul, pentru că sunt, totuși, lucruri care țin de sport.

- Spui, de fapt, că publicul poate fi, uneori, și într-o oarecare doză ipocrit? Adică spune că preferă ceva serios și, de fapt, consumă ceva mult mai spectaculos și mai fragmentat. 
- Eu cred că oamenii, de regulă, nu preferă abordări din acestea academice, vor să fie o abordare mai dinamică, mai modernă, poate chiar mai tinerească, să-i spunem așa. Și asta îl atrage, pentru că îți spun... Faptul că, de exemplu, Cătălin Chirilă a ieșit campion mondial la caiac-canoe sau faptul că săritoarele la trambulină nu au unde să se antreneze și sar pe bureți sau faptul că în spatele lui Edi Iordănescu există niște conspirații atunci când a fost numit...Nu știu, putem găsi toate subiectele posibile sau imposibile, ele există. Nu există ceva major care să fie ignorat. De asemenea, în străinătate, din orice sport, din Formula 1, din tenis, din fotbal și așa mai departe. Eu cred că este vorba de felul în care sunt împachetate, prezentate aceste știri. Și noi chiar am dat o linie în interiorul grupului, care include televiziuni din mai multe țări.

Mihai Mironică: „Eu nu cred că rămâi neinformat dacă te uiți la știrile de la Protv”

- Modelul, practic, a fost rostogolit, spui, și preluat și în... 
- Da. Sunt și în Ucraina, și în Croația, și în Slovenia, Slovacia sau Cehia, țări în care există televiziuni din grupul nostru, iar ele au preluat acest model, li s-a părut OK. 

- Atâta vreme cât produce cifre, sigur că devine un model. E clar că - asta spuneam - din punct de vedere al business-ului, cifrele de audiență sunt ce trebuie. 
- Da, da. Eu asta spun. Dacă te uiți la jurnalul de știri de la Protv, eu nu cred că rămâi neinformat sau dezinformat. Eu cred că lucrurile sunt, în esență, prezentate așa cum trebuie. 

- Bun. Hai să ne întoarcem la viața de comentator din prima parte a carierei tale. Ai intrat vreodată într-un comentariu complet nepregătit, fără documentare? 
- Îmi aduc aminte, comentam un meci din Seie A și ne pregătiserăm la greu pentru un meci al Interului. Chiar aveam alături de mine, pentru a comenta, un italian, pe care noi îl inventaserăm ca personaj și care comenta cu noi meciuri, vorbea românește. Sigur, cu un puternic accent italian. Și chiar era un personaj care dădea o anumită culoare, vorbea frumos și se și pricepea, normal. Era pasionat de fotbalului italian, însă marea lui pasiune era Internazionale Milano. 

- Și ce a urmat? 
- Eu urma să comentez un meci al Interului, mă pregătisem îndelung. El, sigur, nu avea nevoie de pregătire, că era vorba de Internazionale Milano. Dar s-a întâmplat ceva cu semnalul de la Milano și atunci ne-a venit, nu mai știu, un Verona cu AS Roma sau cu Chievo, ceva de genul acesta. Cum slotul era stabilit în programul TV, trebuia să să fie acolo un meci din campionatul italian. OK, nu mai era ăla, dar este altul. Și eram nepregătit, nu aveam echipele, nu știam detalii. 

- N-aveai istoricul recent, da. 
- Sigur că mi-erau familiari anumiți jucători, dar erau niște echipe mai obscure. Iar el, totuși, cum e și la noi. Ești pasionat, sigur, dar să zicem că ești un român care se duce să trăiască experiența asta în Italia sau în Anglia. Știe despre Steaua, chiar dacă nu se pregătește, sau despre FCSB, despre Dinamo, despre Rapid, dar dacă deodată, brusc, trebuie să-i spui Mioveni - Chiajna, se blochează și el! Deci, nu mă ajuta nici partenerul meu italian de comentariu. Au fost astfel de situații. 

- Emil Grădinescu spunea aici, la „Profu' de Sport”, la podcast, că un comentator n-ar trebui să se teamă de tăcere. Poate ăla era un moment în care tăcerea era mai mai valoroasă decât „plonjatul” într-un comentariu. 
- Bine, el a ajuns la un anumit nivel de experiență încât poate... Acum am și eu pretenția aceasta, că pot să depășesc astfel de situații, dar ce-ți povestesc eu, de exemplu, s-a întâmplat acum 20 și ceva de ani. 
- Înțeleg. 
- Și-atunci te crispezi, te blochezi, te sperii. 

- Spune-mi o altă chestie, cum intri în atmosfera unui meci? Tu ești un comentator mai spectaculos decât mulți alți comentatori din România. Adică, la tine să simte un vibe al meciului respectiv. Cum faci chestia asta? Ți-o impui? Trebuie să comentezi, nu știu, cu volumul mai ridicat? 
- Absolut! Dacă dacă vii lângă noi și vezi cum vorbim, atunci o să pară că suntem niște nebuni! Pentru că, într-un microfon, când comentezi un meci, tocmai, trebuie să vorbești mult mai tare, chiar și când relatezi ceva banal la mijlocul terenului sau umpli o pauză în care un jucător este accidentat. Chiar și atunci vorbești mult mai tare, pentru că nu poți să vorbești la un microfon, la un eveniment sportiv... 

- Așa cum vorbim noi acum. 
- Da. Și am trăit chiar și eu această experiență. Uneori, și eu mă simt...Deși am comentat sute și sute de meciuri, dacă ajung, de exemplu, lângă niște colegi care comentează un meci, iar eu intru în acea încăpere lângă ei, mă lovește felul în care ei vorbesc, mult mai ridicat. Sigur, ai căștile pe urechi și atunci lucrul acesta te obligă să ai un ton mai ridicat. Da, eu cred că fotbalul și orice eveniment sportiv - dar fotbalului i se potrivește cel mai mult genul acesta mai exuberant de comentariu - cred că orice eveniment trebuie să...Adică, mie nu mi se întâmplă să fiu așa doar dacă comentez FCSB - West Ham sau România cu Franța. Eu cred că și dacă ne uităm la un Aston Villa - Leicester, trebuie să încercăm să ne bucurăm cât mai mult. Sunt chiar ușor iritat de blazarea care se mai întâmplă uneori, pe care o mai sesizezi uneori în unele comentarii. Sigur, sunt comentatori care comentează într-un ritm mult mai intens, mă refer că au mult mai multe evenimente de comentat și atunci, inevitabil, probabil intervine o anumită oboseală, blazare, dar eu cred că orice eveniment sportiv trebuie să fie redat cu cât mai multă inimă. 

- Apropo de ce vorbeam un pic mai devreme, de competițiile pe care le gestionați voi, în PRO, pe care trebuie să le împachetați, să le ridicați, cumva, să păstrați un anumit nivel de interes. Nu te simți câteodată forțat să pui niște sare și piper pe un eveniment care este complet neplăcut doar de dragul job-ului? 
- Bine, evenimente sportive neplăcute chiar nu există.  

- Nu, sau un meci foarte prost. Dar nu poți să zici: „E un meci foarte prost, nu vă mai uitați la noi”. Și atunci... 
- Îți spun două situații particulare care-mi vin acum în minte. La un moment dat, scriam promo-urile și au fost chiar ani în care am legat sezoanele în care transmiteam meciurile Stelei. Participa în mod constant în cupele europene, noi transmiteam Champions League, de exemplu, unde reușea să ajungă mereu în faza grupelor. Mulți ani în Champions League sau Europa League. Și cred că, la un moment dat, Steaua - sau, mă rog, cum se numește acum, FCSB, dar pe vremea aia se numea Steaua - ajunsese la un record negativ, era echipa cu cea mai mare succesiune de meciuri fără victorie în cupele europene, în faza grupelor, dintre toate echipele care participau în Europa. Și îți dai seama că tu, făcând promo etapă de etapă la meciurile unei echipe care pierdea sau făcea cel mult egal meci de meci, dar nu câștiga niciodată, ajunsesem, la un moment dat, să mă simt exact ca un jurnalist din acesta specializat în... 

- Pompe funebre, în ce? 
- Exact. În cuvinte frumoase despre oameni care au decedat saa ceva de genul acesta. Adică, trebuia să „resuscitez”... - Interesul oamenilor. - Da. Legat de o echipă care, totuși, nu reușea să iasă dintr-o pasă proastă. 

- Și nu ți se întâmplă asta și în timpul meciului? Adică, meciul e atât de prost, dar tu trebuie să ții oamenii acolo. 
- Aș vrea să mai povestesc un episod, înainte să ajungem la ce se întâmplă-n timpul meciurilor. Cu timpul, a apărut în grupul nostru o colegă care e foarte talentată la scris și, la un moment dat, preluase ea această chestiune legată de promo-uri. 

- Greta (n.r. - Greta Goran, fost jurnalist la Gazeta Sporturilor, ex brand-manager la PRO TV și Sport.ro, actualmente parte din echipa We Love Sport). 
- Greta, da. Greta a scris despre un meci amical, Suedia - Anglia, pe care l-am comentat, următoarea frază, printre celelalte propoziții din promo: „Dacă n-ai văzut acest meci, degeaba te-ai uitat la fotbal”. Băi, deci mi s-a părut...cum să...era Suedia - Anglia, transmis în România, nu în Suedia sau în Anglia și era un amical (n.r. - articulează cuvântul)! Vreau să-ți spun că în meciul ăla pe care l-am comentat... 

- Greta a fost un fel de Nostradamus la faza asta, nu? 
- A dat Ibrahimovic cel mai tare gol pe care l-am văzut în viața mea, „foarfeca” aia de la 40 de metri, din lateral, așa ceva nu am mai văzut vreodată! Și cred că Ibrahimovic a dat patru goluri împotriva Angliei în acel meci. Adică s-au întâmplat niște lucruri care chiar se potriveau cu exagerarea ei din promo. Acum, apropo de ce spui tu că se întâmplă în timpul unui eveniment. 

- Te rog. 
- Să comentezi un meci de futsal, de mini-fotbal sau un meci din acesta dintr-un turneu de tenis minor este mult mai greu decât să comentezi finala Champions League, pentru că trebuie să să încerci să dai viață, să încerci să colorezi un pic un eveniment care poate fi anost sau lipsit de interes și așa mai departe. Sunt unele, cum ne spunea pe vremuri un profesor, că „dacă te duci în Norvegia și scapi camera pe jos, oricum îți iese un documentar frumos”. Marea artă este în România, să transformi documentarul în ceva plăcut, interesant. Așa și cu meciurile, o finală de Champions League poate să te ducă ea... 

- Se comentează singură, cum se spune, nu? 
- Se comentează singură. Și mult mai dificil este atunci când trebuie să înviorezi un astfel de eveniment.

Mihai Mironică: „Sunt foarte mândru de cum am comentat rodeo”

- Asta zic, n-ajungi câteodată la niște exagerări care, totuși, sunt penalizate de public? Adică, omul se uită la meci, vede că meciul e prost și zie: „Băi, da' ăsta îmi spune că meciul e spectaculos și să mai stau, să vin și mâine să mă uit”. 
- Cu timpul, trebuie să capeți o anumită experiență, să nu cazi în ridicol atunci când încerci să ajuți un eveniment să pară mai interesant. Pe de altă parte, cu timpul, am învățat că trebuie să mai lași, să nu te repezi când e de criticat o echipă românească atunci când comentezi în direct un eșec dur al unei echipe românești în fața uneia din străinătate. Pentru că mi-aduc aminte de un exemplu concret. Eram la Oslo, iar Norvegia zdrobea România. Nu mai știu dacă era pe teren și fenomenul ăsta, Haaland, dar era Ødegaard, erau o mulțime. Și ne căsăpeau. Aveau 2-0, dar ne ajutase și arbitrul să nu fie mai mult, i-a încurcat și arbitrul atunci, au luat niște decizii în favoarea noastră. 2-0 era un scor mic. În realitate, putea fi 7-0 și nu era nicio problmeă. Și primeam mesaje: „Fă-i praf, zdrobește-i, termină-i!”, erau tot felul de oameni care-mi dădeau mesaje. Dar am avut așa, o intuiție că trebuie să mai stau un pic, să mai fiu un pic alături de ei și. 

- S-a terminat 2-2, nu? - Și, exact cum spui tu, nu am pierdut acel meci. A fost ceva incredibil, pentru că, pe tot parcursul partidei, am fost zdrobiți! Totuși, pe final am reușit să marcăm două goluri. Și cred că, per ansamblu, a dat mai bine așa, că nu am fost foarte dur cu ei pe parcursul meciului și iată că, până la urmă, a ieșit ceva. - La astea ultimele două meciuri ale FCSB-ului (n.r. - 0-5 și 0-5 cu Silkeborg, în Conference League), n-ai mai avut „frâna” asta. 
- Dar simțeam cu toții că nu e drum de întoarcere. Și, oricum, lucrurile aici erau chiar de filme cu Charlie Chaplin. Ce se întâmpla pe teren... Și acolo, sigur, eram dominați (n.r. - în meciul Norvegia - România amintit anterior), jucam cu naționala Norvegiei, în deplasare, erau niște jucători uriași, dar aici era Silkeborg, pe Arena Națională, la retur, și se întâmpla ce se întâmpla. 

- Ce sporturi ciudate ai mai comentat în afară de astea clasice și consacrate?
- Sunt foarte mândru de cum mi-ai ieșit rodeo! Am comentat și rodeo masculin, dar și rodeo feminin. La feminin, mă rog, ele nu stau pe tauri sau pe cai din aceia foarte nervoși, ci călărești și, contratimp, trebuie să ocolești niște butoaie care stau într-un anumit fel pe un traseu. 

- Bine, ăsta e mai mult entertainment, nu e un sport de-adevăratelea. 
- Este, îți dai seama că e sport, totuși, că e o expertiză pe care o capeți în timp. 

- Implică un efort fizic, sigur, dar nu e... 
- În America, sunt convins că ei îl percep ca fiind un sport. Sigur că pentru noi e ceva foarte inedit, dar mi-ai cerut un exemplu. Și sunt foarte, foarte mândru de cum mi-a ieșit, pentru că entuziasmul ăsta despre care spuneai că se regăsește uneori în comentariu se potrivea foarte bine cu ce se întâmpla acolo. Deci, nu pot să uit - deși au trecut atât de mulți ani - cum m-am intersectat la un moment dat, pe un culoar, cu Andreea Marinescu, prezentatoare de la Știrile Pro TV, care mi-a zis: „Frate, mă uit la rodeo din cauza ta. Îmi place așa de mult cum comentezi că am ajuns să mă uit la rodeo”. 

- Acolo aveai și avantajul că, practic, orice spuneai, nu era cineva care să te combată, nu erau specialiști români în rodeo care să spună: „Bă, ăsta a spus o tâmpenie aici”. 
- Pe de-o parte, da. Și pe de altă parte, sigur că mă ajuta foarte mult și comentatorul american, că nu știam chestiuni de finețe, de detaliu, de la el le-am aflat. Dar pentru că mi-ai cerut o extravaganță din asta, am amintiri foarte plăcute legate de această experiență. 

- Și ceva ce ți-ai dori să comentezi mai mult decât o faci acum, în ultimii ani? 
- Nu știu, am cam trăit experiențele pe care voiam să le trăiesc. Adică, nu e ceva ce...Mi s-a propus să comentez Formula 1 și nu m-am băgat. Simt când nu e cazul să mă bag în anumite lucruri. Mi s-a propus să comentez handbal și nu m-am băgat. 

- Apropo de comentarii memorabile, mi-a plăcut foarte tare cel din finala cu Simona Halep de la Roland Garros, tu și Cristian Tudor Popescu (n.r. - în 2018, anul în care Halep s-a impus la Paris). 
- Deci aici era ultima minge și CTP o dăduse în superstiții. 

- Să nu cobești, pe românește. 
- Da, deși simțeam clar că meciul va fi câștigat (n.r. - pe fundal rulează comentariul celor doi din acel meci, CTP îndeamnă „să tăcem ca la biserică”). 

- N-ai tăcut. 
- Da. L-am cam enervat atunci pe CTP. Dar până la urmă iată că faptul că simțeam că nu poate să ne scape victoria s-a confirmat. Am comentat foarte multe meciuri cu Cristian Tudor Popescu, nu doar acestea mari, ci tot felul de meciuri, toate nivelurile. 

- Bun cunoscător al tenisului.
- Foarte bun cunoscător. Și chiar îmi aduc aminte de un moment, comentam un meci de prin China și a trebuit, din cauza fusului orar, să ne întâlnim duminică, pe la 07:00 dimineața, la PRO TV, pentru a-l comenta. Era un meci cu un afiș interesant, Turneul Campionilor sau ceva de genul acesta, dar era duminică dimineața, la ora 07:00. Și îmi aduc aminte că acolo, pe Pache Protopopescu, bulevardul de lângă sediul nostru, nu era nicio mașină. Și cum veneam eu spre sediu, îl văd pe CTP stând în mijlocul străzii. Era o imagine ...strada pustie, CTP în mijlocul ei, zori de zi. 

- Un pic suprarealistă. 
- Vine el către mine și mă întreabă: „Mihai, tu chiar crezi că se uită cineva la noi?”. Îl ardea lucrul ăsta, că s-ar putea să fim numai noi doi și să nu ne asculte nimeni la 07:00 dimineața. Dar apropo de ipocrizia publicului, de faptul că „vrem să vedem marii campioni, marii sportivi” (n.r. - reproduce discursul unui contestatar). Eu nu pot să uit. De exemplu, îmi vine în minte un Djokovic cu Davydenko din acea epocă, când comentam cu Cristian Tudor Popescu. 0,0 audiență! Adică, o mulțime de evenimente din acestea spectaculoase... 

- Păi dacă era sâmbătă la 07:00 dimineața?! Sau poate nu era atât de devreme? 
- Nu, dar și în multe alte momente și în contexte ideale. Povestea asta pe care ți-o spun acum poate părea șocantă. Nu în zori de zi, ci sâmbătă după-amiaza, nici vineri, nici duminică, ci sâmbătă, când oamenii sunt acasă, sunt relaxați, sunt liniștiți. Simona Halep, în finală la Wibledon. În fața ei, cel mai mare nume din istoria tenisului feminin, Serena Williams. Transmisiunea este divină, totul arată perfect, iarba aia, oamenii din tribune, da? Simona Halep o rupe cu bătaie, îi lasă doar 3 game-uri Serenei Williams. Este ceva pentru istorie, nu s-a mai întâmplat așa ceva în istoria sportului românesc, în general, și cine știe când vom mai vedea așa ceva, un român, la simplu, campion la Wimbledon. 

- Așa. 
- Și la câteva zile distanță, FCSB - Steaua, cum se numea pe atunci - joacă în Republica Moldova cu Milsami Orhei. Totul este decis din prima manșă, nu mai era niciun semn de întrebare pentru retur. Transmisiunea este înfiorătoare din punct de vedere tehnic, stadionul este ceva ca după război, oamenii se uitau de pe trotuarul din șosea la meci. Nu exista tribuna a doua. Ceva îngrozitor! Joi seară, la mijlocul săptămânii, când oamenii se pregătesc pentru a doua zi, în care trebuie să te trezești devreme. 

- Diferența de rating? 
- Audiență dublă! Audiența a fost dublă pentru acel meci de fotbal de care îți spun, față de acel eveniment uriaș care avea toate argumentele de partea lui. Sigur că a contat și unde s-au transmis cele două evenimente, a contat și lucrul acesta. Vorbeam la început de forța acestei televiziuni, Pro TV, de a atrage publicul. Dar e vorba și despre public, despre cum publicul îl vedem deseori pe internet exprimându-se într-un fel... - Pro calitate, spui. Și când e vorba de consum efectiv...? - Lucrurile pot fi șocante, chiar. 

- Spune-mi, te rog, care sunt cele mai spectaculoase trei evenimente pe care le-ai comentat sau care ți-au rămas ție în suflet. - Finala Champions League din 2005, câștigată de Liverpool împotriva lui Milan. - În care erai direct implicat emoțional, pentru că ești un mega-fan Liverpool și... - Acum Costi Mocanu nu cred că se supără dacă îți povestesc un detaliu care s-a întâmplat atunci în meci. La pauză, conducea Milan cu 3 la 0. Costi Mocanu era director la sport, la PRO TV. Și-mi spune în pauza meciului, erau numai noi doi: „Băi, dacă Liverpool revine, îmi dau demisia!”. Apoi se întâmplă ceea ce știm cu toții ce s-a întâmplat (n.r. - Liverpool a câștigat finala la penalty-uri). 

- Și el nu și-a dat demisia. 
- Nu și-a dat demisia. Cel puțin noi l-am văzut în continuare ca fiind director la sport la PRO TV (râde). Sigur, e o frază pe care o rostești în anumite contexte. Aproape că mă simt ca Nae Constantin acum, că spun ceva dintr-o conversație privată. 

- Măcar nu-l ai pe casetă înregistrat. 
- El a zis ulterior că ar fi vorbit cu Adrian Sârbu în acest sens, că i-ar fi spus, iar Sârbu i-ar fi răspuns: „Hai, mă, lasă-mă cu prostiile tale, pleacă de aici cu chestiile astea”. Dar mă rog, sunt lucruri care se întâmplă în timpul comentariilor și ți-am zis ceva ce s-a întâmplat atunci, la cel mai tare și frumos eveniment pe care l-a comentat în toată cariera. 

- Apoi? - Apoi, e meciul acela de la Kiev. - Cu „Du-te, Dică, du-te!”? - Cu „Du-te, Dică, du-te!”, da. Apoi, pentru locul al treilea, sunt multe. Am povesit de meciul acesta câștigat de CFR la Roma, care a fost ceva extraordinar. Nu pot să uit când a dat Culio gol. Poziția de comentariu era pusă în mijlocul tribunei I, deci nu era undeva izolată, într-o cabină. Ne-au așezat, pur și simplu, în mijlocul italienilor. Acolo ne-au amenajat o poziție de comentariu. Mă, și când a dat Culio gol... 

- Ciudat, totuși, un stadion important, într-o țară civilizată. 
- Da. Și când a dat Culio gol, s-a lăsat liniștea peste zeci de mii de oameni, chiar veniseră mulți la acel meci. Și am simțit, împreună cu Ion Alexandru, cu care comentam meciul, că nu trebuie să ne mai ferim, era ceva extraordinar, și ne-am ridicat în picioare. Nu doar că strigam, dar și gesturile pe care le făceam...și simțeam că am Olimpico la picioare! Pentru că în jur erau foarte mulți italieni care ne priveau într-un anumit fel, iar noi eram doi români acolo, în mijlocul lor. 

- Cam riscantă exuberanța voastră. 
- Cam riscant, dar a meritat. A fost, iarăși, un sentiment pe care nu-l pot uita. Am avut, de exemplu, plăcerea de a comenta Gala Hagi, care a fost ceva foarte emoționant, fiind întotdeauna omul pe care l-am admirat cel mai mult în fotbalul din România. Să comentez la acel eveniment special a fost o experiență foarte tare și ne aducem aminte câtă emoție au fost pe vechiul Stadion Național, plin ochi. Da, sunt câteva astfel de evenimente care se detașează. 

- Apropo de Hagi, l-ai iubit foarte tare ca fotbalist. Ca antrenor, nu mai ești așa de încântat de ce poate el să facă. 
- Eu cred în continuare că el și Dan Petrescu sunt cele mai bune variante pentru echipa națională a României și apreciez foarte mult ceea ce face și, în particular, ce face în acest sezon, cu resursele financiare limitate pe care le are, ce lucruri izbutește și ce a reușit de-a lungul timpului cu jucătorii pe care i-a crescut. Am comentat meciuri ale echipei naționale, țineam să subliniez că 13 dintre jucătorii care erau, de exemplu, implicați în lotul României la acel meci trecuseră pe la Academia Hagi. Nu m-am ferit niciodată să vorbesc despre calitățile lui speciale de antrenor, dar sunt anumite detalii...

Mihai Mironică, despre cum îi percepe pe Gică Hagi și Ianis Hagi + episod haios într-un taxi

- Ca de exemplu? 
- Detalii legate de discurs, legate de anumite chestii, de exagerările pe care le... sau de anumite chestii pe care nu nu le văd precum el, gen această strategie de „resuscitare” a fotbalului pe care o anunță constant și care văd că este apreciată de mulți, cum că ar trebui Statul să se implice și să oblige companiile multinaționale din România să cedeze un procent, 3 % sau ceva de genul acesta din cifra de afaceri, către echipele de fotbal. Sunt lucruri unde sunt foarte departe de el ca viziune și atunci spun lucrul acesta. Dar faptul că sunt anumite lucruri pe care le subliniez nu înseamnă că nu-l apreciez. Până la urmă, chiar dacă mai criticăm un jucător, criticăm orgoliul și egoismul lui Cristian Ronaldo, dar nu putem să nu spunem că este și un fotbalist formilabil. Sunt anumite lucruri pe care le critici în cazul unor oameni din sport, dar nu pot să nu... 

- Oamenii din sport îți acceptă foarte greu crticile și atunci ei transformă orice critică în... 
- Așa se întâmplă cu Gică Hagi, Victor Pițurcă, oameni din partea cărora am avut, poate, niște feedback-uri mai reci la un moment dat. Dar dacă spui 30 de lucruri apreciative despre acești oameni și pui și două lucruri critice, știi cum e...așa e natura umană în general, cu toții reținem, în primul rând, lucrurile critice care se spun, poate acelea ne afectează mai mult. 

- Ca să rămânem tot în zona de influență a lui Hagi, încă două întrebări reies de aici. Ianis este, iarăși, un fotbalist pe care îl critici destul de des. Sau mai degrabă critici sistemul creat în jurul lui. 
- Ți-am povestit despre meciul acela de la Oslo. El a fost introdus atunci cam cu vreo 20-25 de minute înainte de final și, deși nu a dat niciun gol sau vreo pasă de gol, a contribuit la acea revenire a noastră pe tabelă, pe care chiar nu ne-o mai puteam imagina. Și am subliniat în acel comentariu, deși el era foarte tânăr, că a avut un impact. Când a fost vorba, efectiv, de ceva de apreciat în jocul lui, am apreciat felul în care lovea mingea, felul în care... Vorbesc la trecut pentru că vreau să spun că, încă de când era foarte tânăr, am apreciat felul în care lovește mingea cu ambele picioare, că nu e o chestie pe care și-a dezvoltat-o, ci a avut-o de la început. Anumite lucruri, o știință a șutului, o anumită viziune, niște pase lungi, sigur că i le-am apreciat. Pe mine, exagerările care s-au produs în jurul lui cred că m-au împins către anumite critici, mai ales din partea lui Gică Hagi. Și de aici vine această impresie că aș avea ceva cu Gică Hagi sau cu Ianis Hagi. Nu, e vorba de anumite exagerări care mi s-au părut chiar ușor de ironizat sau chestiuni de genul acesta. Dar el, în sine, mi se pare un jucător bun. Mi se pare că este un jucător supradimensionat chiar și de presa din România, pentru că avem atât de puține valori și atunci... 

- Suntem tentați să... 
- Suntem tentați să facem multe exagerări în cazul potențialului unor sportivi despre care simțim că ar putea ajunge la un anumit nivel, dar nu, îl apreciez, însă la o altă scară decât probabil crede Gică Hagi că este sau mulți alți români. 

- Bun, spui că nu ții cu Steaua, nu ții cu Dinamo, nu ții cu Rapid, cu Craiova, spui că ții cu constănțenii tăi, dar nu mai ții nici cu Farul. Cum vine asta? 
- Am fost odată să joc fotbal, la o miuță cu colegii din redacție. Și a venit un coleg să mă ia cu un taxi, iar colegul deja începuse să aibă o discuție legată de fotbal cu taximtistul. Mă așez pe bancheta din spate și, la un moment dat, taximetristul se întoarce și mă întreabă: „Tu cu cine ești? Cu Steaua?” Și zic „Nu!”. „A, ești cu Dinamo”. „Nu!”. „Ești cu Rapid?” „Nu!”. „Mamă, ești cu Craiova?” „Nu!”. Și după toate „NU-urile” astea, omul a concluzionat genial „Tu nu le ai cu fotbalul!”. Deci, oamenii își imaginează că dacă nu ești cu Steaua, cu Dinamo, cu Rapid, hai, cu Craiova, să mai admitem, atunci nu le ai cu fotbalul. Am fost mereu doar cu Farul, este marea dragoste a vieții mele. 

- Și de ce nu mai ești acum cu Farul? 
- Chiar am fost foarte emoționant când Ciprian Marica mi-a dezvăluit, înainte ca lucrul acesta să apară în presă, că a ajuns la o înțelegere cu Gică Hagi și mereu mi s-a părut că ce s-a întâmplat cu fotbalul la Constanța a fost sub nivelul acestui oraș la nivel național. Și chiar am simțit că, în sfârșit, Constanța va începe să conteze așa cum merită, pentru dimensiunile orașului, și în fotbal, odată cu această unire între brandul pe care îl avea Ciprian Marica și știința pe care o are Gică Hagi și forța lui de atracție pentru parteneri, pentru public, pentru partenerii comerciali și așa mai departe. Dar eu nu pot să uit că am condus-o pe Farul până la groapă, până când a murit! Nu pot să uit, de exemplu, că am fost la un meci la care am stat cu Dumitru Tudor, „Ciorbă”, cum era cunoscut în lumea fotbalului. 

- Fostul impresar. 
- Da. Care a decedat între timp și care era conducător la Berceni. Farul ajunsese să joace în liga a doua cu Berceni, iar Berceni a bătut cu 3-0 la Constanța. Trăgea să moară și, la puțin timp după aceea, Farul a și falimentat și a murit. Și eu nu pot să uit umilințele pe care le sufeream. Ce 0-5 cu Silkeborg? Eu zic că 0-3 cu Berceni e mai tare decât 0-5 cu Silkeborg. Ne bătea și Callatis Mangalia atunci cu 4-0, deci erau niște vremuri cumplite. Și suporterii Farului, pentru că foarte rar găsești suporteri în România, au plecat, nu au mai putut să îndure umilințele, suferința, nu se înțelegeau cu patronul de atunci, un bucureștean, Giani Nedelcu, și au plecat. Și și-au făcut echipa lor. Și a fost o scurtă perioadă în care echipa lor, echipa înființată de suporteri, a coexistat cu Farul. Și Farul a murit, iar echipa aia pe care au făcut-o suporterii în paralel cu Farul este Farul de acum din prima ligă. Și eu nu pot să zic: „Bă, țin cu această echipă”. Această echipă începea să trăiască, în timp ce eu trăiam acea durere a sfârșitului cu Farul. Nu pot acum să zic: „Bine, asta este Farul”. Păi au fost în paralel, au existat în parelel cele două. 

- Au fost în parelel, dar i-a luat buletinul, nu? Adică, i-a luat brand-ul și tot ce era în acte. 
- I-a luat buletinul, da. Dar asta este explicația mea personală. Eu pot să-i înțeleg pe rapidiști, pe dinaomoviști, pe steliști. Bine, pe dinamoviști îi apreciez că nu vor să moară și trag în continuare. Nu vor, cum au făcut toți ceilalți, să înceapă de la zero cu o echipă care să n-aibă această povară a datoriilor după ei. Dar înțeleg că oamenii vor în continuare să fie atrași de fotbal, pasionați, să fie alături de un brand la care au ținut și îi înțeleg și pe rapidiști, și pe cei din Oltenia, și pe cei de la Petrolul, și pe cei de la FC Argeș, și pe cei de UTA, la U Cluj vedem aceeași situație, la Oțelul și așa mai departe. Dar eu nu pot să uit acele momente în care... Și știi cum e, dacă nu vine ceva din interior... 

- Așa. 
- Adică, eu când eram copil nu mi-am propus să țin cu Farul. Nu, a fost ceva...Când am fost prima dată pe stadion, după ce am văzut câțiva ani fotbalul alb-negru, și când în sfârșit am ajuns pe un stadion și am văzut verdele ăla extraordinar și roșul ăla sau albastrul ăla pe verde, mi s-a părut ceva fabulos. Și instantaneu s-a născut o relație. Iar acum, dacă nu vine ceva din tine... Până la urmă, mă bucur pentru Constanța, cum îți spuneam, și că e în sfârșit un oraș... 

- E ciudat că spui că îi înțelegi pe toți ceilalți, dar nu vrei să te înțelegi pe tine, cam asta e.
- Eu îți spun ce se întâmplă cu mine și asta este. Deci nu-mi vine să țin, efectiv. Când Farul juca pe vremuri...nu pot să uit victoriile pe care le-am obținut în condițiile în care - și ăsta este paradoxul suprem - noi nu am făcut nimic major toată istoria noastră, iar ce face acum Gică Hagi cu Farul este fantastic. Și acesta ar fi trebuit să fie un argument în plus. Iată, în sfârșit, Farul înseamnă ceva important, dar nu, mie nu-mi vine. Adică mă bucur pentru ei, dar este o bucurie din aceasta... pentru că sunt oameni pe care îi cunoști și pe care îi apreciezi că-s din orașul tău. 

- Dar e o bucurie pe care nu poți să ți-o asumi și s-o trăiești cu adevărat, asta spui? 
- Exact. Nu e ceva care vine din interiorul meu. 

- Se face, în sfârșit, și stadionul, în vreo doi ani și ceva o să fie și stadion nou în Constanța. Deci pentru zonă o să fie ceva spectaculos, dar pentru tine, sufletește vorbind, nu se poate reînnoda pasiunea. 
- E ceva extraordinar. Gică Hagi, Farul, tribune pline, stadion nou, în mijlocul orașului și nu undeva pe un câmp. Toate lucrurile acestea sună ideal și mă bucur foarte mult pentru orașul meu în continuare. Deși am trăit mai mult în viața mea în București decât în Constanța, tot Constanța simt că este orașul meu, dar nu, nu mai este ce a fost. A fost acea fractură și nu pot să trec peste ea.

Favoritele lui Mironică la câștigarea Mondialului

- Bun. Hai să vorbim pentru final despre Campionatul Mondial care stă să înceapă. Să-mi spui care-s favoritele tale și ce te aștepți de la Mondialul ăsta absolut atipic, care ne dă și pe noi peste cap cu programarea și cu toate astea. 
- Uite, că m-ai întrebat mai devreme dacă am o dorință, dacă e ceva ce nu mi s-a împlinit sau aș vrea să mi se împlinească. Eu am comentat în '94 meciuri de la Mondial, pentru că TVR le transmitea în direct, noaptea, iar noi le transmiteam pe Canal 31 ziua. Dar n-am trăit această experiență de a comenta live la un Mondial. Și uite, asta este o dorință. Am aceste experiențe de la EURO, care sunt foarte interesante, dar Mondialul e ceva special și n-am avut această... 

- Pare că în următoarea perioadă nu prea poți să le ai pe amândouă. Adică, PRO TV are Europenele. Comentezi Europenele sau pleci undeva unde comentezi Mondialul. 
- Nu este imposibil. Dar am spus apropo de întrebarea ta de mai devreme, că mi-a venit în minte. Da, mi se pare un Mondial interesant, pentru că e imprevizibil, nu sunt echipe care se detașează, sunt mai multe formații care au argumentele lor și mie îmi place această doză de imprevizibil. Poate că nu avem echipele legendare, cum a fost Brazilia din 2002, cum a fost Germania din '90 poate nu vom avea o echipă de o asemenea anvergură, dar nu știu. În cazul Braziliei, în 2002, parcă simțeam că o să câștige Mondialul. Adică era ceva previzibil. 

- Acum nu ai niciun feeling. 
- Acum simt că e foarte imprevizibilă situația. Sunt multe echipe care au argumentele lor, dar și slăbiciunile lor. 

- Deci n-ai putea paria pe nimeni. 
- Acum sigur că suntem pasionați, mergem pe o anumită echipă, dar nu mi se pare că e cineva care se detașează. Nu m-am gândit care ar putea să fie echipa aceea, dar cred că Franța are un argument important, chiar dacă această absență a lui Kante mi se pare foarte importantă. Anglia, în copilărie, era echipa cu care pătimeam la Mondiale, că noi nu mergeam la Mondiale și atunci... 

- Și uite, mai avem un pic și ieșim la pensie, pătimim cu Anglia, dar ei nu câștigă nimic în continuare. 
- Mi se pare că au o ascensiune din aceasta constantă. La Mondialul din 2018 au fost pe 3, la EURO au fost pe 2, cine știe? Poate continuă această ascensiune, poate vor fi campioni mondiali, au și ei argumentele lor, deși și ei au pierdut un jucător important, Reece James, mi se pare un jucător foarte bun, care nu va putea juca la Mondial. Dar cine ar fi crezut că Italia va ieși campioană europeană? 

- Așa e, da. Și până la urmă a fost chiar mai frumos așa, imprevizibil și de niciunde venită. 
- Da. Și cred că poate să mai apară cineva. Uite, de exemplu, Belgia. Turnee la rând am avut așteptări de la ei și n-au reușit să treacă de... 

- Un fel de Columbia anilor '90, știi. 
- Poate acum, când sunt așteptări mai mici de la belgieni, poate o să apară o mare lovitură din partea lor. Sigur, națiunile sud-americane mari nu trebuie, de asemenea, să fie ignorate.

Citește și alte interviuri din podcastul „Profu' de Sport”

Anghel Iordănescu, la episodul #11 din Podcastul „Profu' de Sport" » Cum a fost cooptat la juniorii Stelei, de ce i-a plăcut mai mult viața de jucător decât cea de antrenor și ce regrete are

Ilie Dumitrescu, la episodul #9 din podcastul „Profu' de Sport” » Cum a ajuns un copil dintr-o familie modestă din Rahova fotbalist de top și milionar în euro: „Talent, muncă și noroc”

Bogdan Enoiu, la episodul #10 din podcastul „Profu' de Sport” » Povești savuroase despre sacoșa cu bani de la Gala Hagi, Trabantul dat de Copos lui Țiriac, cele 3.000 de meciuri cu CTP și plecăciunea lui George Bush jr