Victor Morozov trage concluziile finale ale Turului Franței 2022

Articol de GSP - Publicat miercuri, 27 iulie 2022 20:49 / Actualizat miercuri, 27 iulie 2022 21:23

În mod normal, șoselele Franței ne ademenesc în luna iulie cu promisiunea de neprevăzut, cu refuzul scenariului scris în avans.

Victor Morozov este critic de film la Dilema veche, Scena9, Films in Frame. Și, în același timp, pasionat de ciclism. Într-un editorial trimis redacției GSP, Morozov trage concluziile finale ale ediției recent încheiate din Turul Franței.

A treia săptămână a ediției actuale a fost mai specială însă: ea s-a dovedit atât de frumoasă tocmai pentru că a știut să nu-și iasă din atribuții, livrând întocmai ceea ce anunțase – spectacol 1 la 1 pe cățărările Pirineilor, asigurat de cei doi tineri blonzii care au readus fantezia și rivalitatea la vârful clasamentului general, acolo unde se instalaseră bine-mersi calculul și managementul.

Unul dintre ei e charismatic și farseur, îi iese un ciuf prin cască, are un bâț și o sete de victorie care l-au împins să atace chiar și pe Champs-Elysees, acolo unde oricine altcineva ar fi savurat o ultimă plimbare. Celălalt pare să nu cunoască altă rațiune de a fi decât aceea de a se lupta cu primul: cu fața lui cadaverică l-a talonat ca o umbră la tot pasul, prin viroage umbrite și pe culmi abrupte, amintindu-și de ce s-a trezit dimineața doar la vederea acelui maiou alb pe care celălalt – singurul rutier pentru care avea ochi – îl arbora cu fervoare.

Nu credeam, acum trei săptămâni, că voi sfârși acest Tur al Franței cu Tadej Pogacar devenindu-mi simpatic. Forța sa musculară impunea un respect rece, iar capacitatea sa neverosimilă de învățare – un fenomenal loc 4 în Turul Flandrei 2022, la doar a doua lui cursă pe pavate – îl făcea o țâră prea infailibil, complet inaderent la epicul smuls cu sudoare împotriva adversităților cu care ne-a obișnuit ciclismul.

În sensul ăsta, acest eșec vine acum ca o foarte bună operațiune mediatică – el nu doar că l-a umanizat, ci parcă l-a și eliberat pe un teren al camaraderiei fără fason, în care orice oponent e bun pentru o îmbrățișare la final.

Când Jonas Vingegaard zâmbește și face cu mâna la cameră, mi se face dor de Pogacar și de siguranța lui de sine aproape actoricească. La danez lucrurile astea firești se simt atât de fals, încât ai zice că le-a învățat mimându-și confratele de la UAE, însă fără a înțelege ce transmit ele de fapt. Dar să nu-l credem pe fostul curățător de pește chiar așa neștiutor într-ale showbiz-ului și ale ingredientelor care fac o poveste bună.

Ajunge doar să ne amintim un moment din cea mai frumoasă etapă a acestui Tur, când, pe o coborâre dinainte de Hautacam, Pogacar a alunecat pe marginea drumului și a căzut de pe bicicletă, iar Vingegaard, rămas singur în frunte, a decis să îl aștepte, ceea ce l-a determinat pe sloven să-i strângă mâna în plină cursă. Acest moment a frapat și mulți s-au duelat în păreri pro și contra privitoare la gestul danezului, care a și câștigat fără emoții etapa, după ce a părut că se joacă cu taurul furios.

Eu am decis să mă las emoționat de candoarea lui sănătoasă, ca și de ruptura – de temporalitate: o pauză în nebunia alergăturii; de ton: o gaură în rivalitatea sportivă – instaurată pe o șosea îngustă între doi oameni care au uitat o clipă de camere, de sponsori și de mize și poate tocmai astfel au câștigat mai mulți admiratori de pe margine.

Într-o etapă montană, cele mai interesante lucruri se întâmplă în vârful clasamentului (din motive evidente) și la coada lui (din motive de mașină-mătură și timp-limită). Așa se face că, uneori, adevărata dramă se joacă la aproape o oră după victoria de etapă și include, de cele mai multe ori, unul dintre indivizii cu picioare groase cărora le place să stea cu capul la cutie și să se ilustreze – magnific, violent, vanitos – preț de câteva sute de metri în etapele cu finish la câmpie.

Turul din 2022 n-a fost deloc darnic cu sprinterii – a semănat mai degrabă cu un infern cu elevație mare, din care numai Jasper Philipsen (2 victorii) a putut să iasă întreg. Și, desigur, Wout van Aert, cel mai puternic ciclist al ediției, care a mobilizat figuri de stil motorizate („expresul van Aert”, „motocicleta”, „all aboard!”) cu o nonșalanță aproape suspectă. În rest, emblematică va rămâne această priponire disperată în gardul de securitate a lui Fabio Jakobsen, sprinterul de la Quickstep-Alpha-Vinyl, la Peyragudes, cu cincisprezece secunde înainte de încheierea timpului-limită.

Un gând i se datorează nu mai puțin încercatului Caleb Ewan, racheta de buzunar de la Lotto-Soudal, care pare să fi intrat în acest Tur ca într-un tunel mâzgos, oferind cea mai sublimă demonstrație a efortului pe degeaba: la Paris, unde spera să câștige în sfârșit, a ocupat un biet loc 8, apoi s-a îndreptat spre autocar cu fața lipsită de expresie, dornic să dea uitării acestei trei săptămâni fără sens.

Povestea stă altfel pentru noi. Alte etape vor veni, alți cicliști se vor impune, alte secvențe memorabile ne vor ține lipiți de ecran de-a lungul acestor trei săptămâni anuale care ajung să semene cu un serial plin de figuri familiare. Dar cu siguranță vom ține minte Col du Granon sau Hautacam, Super Planche des Belles Filles sau Peyragudes, locurile unde, în 2022, s-a desenat o rivalitate care va revitaliza acest sport.