O despărțire foarte tristă

Da, ați citit bine, deoarece Mihăescu, 61 de ani, a venit în Ștefan cel Mare în urmă cu aproape 4 decenii. Și i-a servit pe "câinii roșii" mai întâi din postura de jucător, membru al echipei create de Mircea Lucescu, campioană în 1990 și 1992, semifinalistă 1990 a Cupei Cupelor, apoi ca antrenor secund. În care calitate a mai câștigat un titlu, în 2004.

Tip discret, Iulian nu s-a înghesuit să iasă în față. Din care pricină a părut rareori ce-a fost și ce trebuia considerat, unul dintre simbolurile roș-albe, dintre emblemele dinamoviste. Fiind un exemplu de statornicie și de devotament, de modestie, nu trebuia îndepărtat, expresia îi aparține, "ca o măsea stricată"! Chiar nu, asemenea oameni se țin, nu se îndepărtează.

Sigur că sosește un moment în viața oricăruia dintre noi când se încheie un drum și, vrând, nevrând, trebuie s-o iei în altă direcție. Nu degeaba se zice, admiteți clișeul, că sfârșitul unui drum e întotdeauna și începutul altuia. Iată de ce gândesc, nedeținând prea multe detalii referitoare la mazilirea lui Mihăescu, că o fi venit timpul despărțirii și pentru el.

Întrucât Dinamo abia s-a salvat de la retrogradare, șefii au hotărât să rupă pisica în două. Iar Mihăescu a căzut victimă schimbării de macaz. Posibil ca el să nu mai fi avut rol în noua piesă, îmi dau cu părerea.

Indiferent însă cum s-au petrecut lucrurile, nu cred că șefii respectivi aveau voie să-l poarte cu vorba pe un dinamovist pursânge. Să-l trateze de sus, să-l amăgească și să-l ducă cu zăhărelul.

Fără îndoială că toate despărțirile sunt triste, nu există excepții. Cea a lui Dinamo de Iulian Mihăescu, produsă din voința clubului, le întrece pe multe. În ideea că, din păcate, celui în cauză i s-a arătat ușa, nu recunoștința pe care o merita. Cuvenită după 39 de ani de serviciu.